ICCJ. Decizia nr. 1369/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1369/2011
Dosar nr. 317/42/2010
Şedinţa publică de la 8 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 26 martie 2010, reclamanta SC S.G. SA, a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate anularea deciziei din 19 februarie 2010 şi a deciziei din 20 octombrie 2009, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor doua decizii, suspendarea executării deciziilor din 19 februarie 2010 şi din 20 octombrie 2009, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia din 20 octombrie 2009 s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal pentru nerespectarea prevederilor pct. 8 alin. (3) şi pct. 70 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003 - Titlul VII Accize şi alte taxe speciale şi art. 183 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 571/2003, considerându-se că nu s-au respectat dispoziţiile pct. 8 alin. (3) din Norme, potrivit cărora trebuia ca până la data de 31 martie 2009 documentaţia existentă să fie completată şi cu „manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaţionale precum şi randamentul utilajelor şi instalaţiilor”.
Reclamanta a invocat, în temeiul art. 46 C. proc. fisc. şi art. 13 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1169 din 22 aprilie 2008 (în vigoare la data soluţionării plângerii prealabile) nulitatea actului administrativ fiscal - decizia din 19 februarie 2010, întrucât din cuprinsul deciziei lipseşte un element esenţial, şi anume obiectul actului administrativ.
Reclamanta a mai arătat că măsura este ilegală, având in vedere următoarele: societatea a obţinut autorizaţia de antrepozit fiscal în data de 01 aprilie 2006, iar la documentaţia depusă la acea data a anexat toate înscrisurile doveditoare cerute de lege, care au fundamentat legalitatea cererii, motiv pentru care aceasta a primit autorizaţia de antrepozit fiscal; autoritatea administrativă era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 185 din Legea nr. 571/2003 şi art. 121 din Norme şi să acorde societăţii un termen de 10 zile lucrătoare, pentru a remedia eventuale deficienţe care ar fi fost constatate de comisie şi nu să treacă la revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal; măsura dispusă de pârâtă este disproporţionată, în raport cu presupusa încălcare a normelor legale invocate de către aceasta şi, drept urmare, se impune reaprecierea măsurii luate, pentru că în cazul revocării autorizaţiei societatea îşi încetează activitatea, cu consecinţe păgubitoare pentru stat, dar şi pentru personalul angajat al societăţii.
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a deciziilor din 19 februarie 2010 şi din 20 octombrie 2009.
Prin sentinţa nr. 109 din 03 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia din 20 octombrie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi decizia din 19 februarie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut următoarele:
Decizia de revocare a autorizaţiei contestată menţionează dispoziţiile legale aplicabile, fără a menţiona însă în mod concret în ce constă această încălcare.
Nedepunerea documentaţiei constând în manualul de procedură care să cuprindă fluxurile operaţionale, precum şi randamentul utilajelor şi instalaţiilor rezultă din adresa comunicată anterior reclamantei, la data de 16 ianuarie 2009.
Decizia de revocare a autorizaţiei, a cărei anulare se solicită, nu arată în concret motivele care au stat la baza emiterii ei, arată doar că se dispune revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, în baza dispoziţiilor legale menţionate.
Invocarea dispoziţiilor legale nu echivalează cu motivarea care ar fi trebuit să fie cuprinsă chiar în decizia - act administrativ, de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, fiind necesar, pentru a se putea aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, ca aceste motive să fie prezentate în actul administrativ.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând paguba suferită de societate ca urmare a producerii efectelor celor două decizii, Curtea a constatat că reclamanta nu a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate, în ce constau acestea despăgubiri, pentru a da posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze asupra temeiniciei cererii formulate şi îndeplinirii condiţiilor răspunderii.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti.
În motivarea recursului, Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, a arătat, în esenţă, că reclamanta era obligată ca până la 31 martie 2009 să completeze dosarul de antrepozit fiscal, însă nu s-a conformat acestei obligaţii legale potrivit pct. 70 alin. (1) din H.G. nr. 1618/2008, care a completat H.G. nr. 44/2004, or, potrivit pct. 8 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 nerespectarea termenului se sancţionează cu revocarea autorizaţiei, în conformitate cu prevederile art. 183 alin. (1) lit. i) şi art. 185 alin. (2) lit. c) C. fisc. Este lipsit de relevanţă, mai arată recurenta, că decizia autorităţii administrative nu a fost îndeajuns de motivată, în condiţiile în care este clar şi indubitabil că nu au fost respectate dispoziţiile legale. De altfel, a mai arătat recurenta, acest aspect este singurul pe care instanţa de fond şi-a motivat sentinţa, fără însă a indica un temei legal clar şi concret pe care autorităţile administrative nu l-ar fi respectat.
Calea de atac a recursului este reglementată în art. 299-316 C. proc. civ. din modul de reglementare al acestei căi extraordinare de atac se degajă regula cu valoare de principiu că dreptul de a exercita recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti îl au numai părţile care s-au judecat în faţa instanţei de fond şi a cărei hotărâre se atacă.
În virtutea acestei reguli, în materie civilă, hotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au participat la judecarea pricinii. Prin urmare, în recurs, cadrul procesului cu privire la părţi odată fixat cu ocazia judecării cauzei în fond, nu poate fi nici extins şi nici restrâns, pentru că niciuneia din părţi nu i se poate refuza dreptul de a ataca cu recurs hotărârea pronunţată în defavoarea sa, după cum, la fel, niciunei persoane din afara procesului nu i se poate pretinde să se judece direct în faţa instanţei de fond. Face excepţie de la această regulă, intervenientul în favoarea uneia dintre părţi, căruia i se admite să formuleze cerere de intervenţie accesorie, potrivit art. 51 C. proc. civ.
În speţă, Înalta Curte constată că recursul a fost promovat de către Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, care însă nu a participat la soluţionarea în fond a cauzei. În cauza care a avut ca obiect anularea deciziei din 20 octombrie 2009, înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta s-a judecat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate. Hotărârea pronunţată de către prima instanţă fiind defavorabilă pârâtului, doar acesta poseda calitatea procesuală de a formula recurs împotriva sentinţei civile nr. 109 din 03 mai 2010, iar nu o altă persoană. Din perspectiva celor de mai sus, este complet lipsit de relevanţă că Autoritatea Naţională a Vămilor funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva sentinţei nr. 109 din 03 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca fiind formulat de o autoritate fără calitate procesuală.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1364/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1386/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
