ICCJ. Decizia nr. 1594/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1594/2011
Dosar nr. 9916/2/2010
Şedinţa publică de la 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române anularea Dispoziţiilor I.G.P.R. nr. 3869 din 2 septembrie 2010 şi nr. 4433 din 5 octombrie 2010, precum şi suspendarea executării acestora, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că, în raport de conţinutul condiţiei cazului bine justificat, reclamantului i s-a încălcat dreptul la apărare prin interzicerea asistării de către avocat, iar prin interpretarea trunchiată a prevederilor reţinute ca fiind nerespectate de către reclamant s-au creat premizele unei sancţiuni discriminatorii şi în afara legii.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii producerii unei pagube iminente reclamantul a arătat că este beneficiarul unui credit în valoare de 35.000 euro, iar excluderea din rândul poliţiştilor, în mod abuziv, pe criterii arbitrare, atrage imposibilitatea de a mai plăti rata scadentă.
Prin Încheierea din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut ca din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că prin actele administrative contestate s-a dispus sancţionarea reclamantului cu sancţiunea destituirii din poliţie pentru încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a), b), g) k) şi art. 57 lit. a), b), g), k) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
A constatat prima instanţă că există aparenţa unei neconcordanţe între cuprinsul normelor legale invocate în deciziile contestate şi situaţia de fapt reţinută în cuprinsul acestora, în sensul că se imune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei a încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidenţialitatea activităţii şi a îndatoririlor şi interdicţiilor stabilite de lege pentru poliţişti.
A mai apreciat că, în lipsa unor dovezi certe administrate de către pârât poate fi reţinută posibila existenţă a caracterului discrepant al sancţiunii aplicate, în condiţiile în care nu reiese că reclamantul a mai fost sancţionat disciplinar, eventual pentru acelaşi tip de abateri.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a reţinut că, în raport de dovezile administrate de către reclamant, respectiv obligaţiile asumate prin contractul de credit depus la dosarul cauzei, se conturează şi îndeplinirea acestei a doua condiţii impuse de legiuitor.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, care au invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a dat o hotărâre nelegală şi netemeinică, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care sunt incidente în cauză.
Astfel, se susţine în cele două recursuri, instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 14 coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. ş) şi lit. t) din Legea nr. 554/2004, reţinând în mod greşit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de această lege: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
S-a mai susţinut în cele două recursuri că instanţa de fond nu a avut în vedere că actul administrativ atacat, ca orice act administrativ emis pentru aplicarea unor dispoziţii lege, este executoriu din oficiu, iar măsura suspendării are un caracter de excepţie.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursurile formulate sunt întemeiate şi vor fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a reţinut în expunerea rezumativă a circumstanţelor cauzei, instanţa de fond a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate în condiţiile art. 14 şi 15 reţinând, în esenţă, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că orice act administrativ emis pentru organizarea executării legii sau pentru aplicarea în concret a legii, se bucură de o puternică prezumţie de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în favoarea sa operând şi prezumţiile de veridicitate şi autenticitate.
Pe de altă parte, din dispoziţiile Legii nr. 554/2004 mai rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni atunci când acest lucru este prevăzut în mod expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate - art. 14 şi 15 din lege).
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul cererii adresate instanţei de fond „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Deci, cu alte cuvinte, condiţia cazului bine justificat presupune existenţa unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanţă în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăşi a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestaţiei sau acţiunii în anulare.
Astfel, în jurisprudenţa sa, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis că pot constitui astfel de împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ: necompetenţa autorităţii administrative de a emite actul administrativ, lipsa temeiului legal, declararea ca neconstituţională a ordonanţei guvernului în baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parţială a actului administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parţială a actului administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc.
Or, în cauză, pentru a argumenta existenţa unui caz bine justificat, Curtea de apel a apreciat că „există aparenţa unei neconcordanţe între cuprinsul normelor legale invocate în deciziile contestate şi situaţia de fapt reţinută în cuprinsul acestora, în sensul că se impune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei a încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidenţialitatea activităţii şi a îndatoririlor şi interdicţiilor stabilite de lege pentru poliţişti”, ceea ce nu satisface cerinţele dispoziţiilor legale citate mai sus.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a doua condiţii, a iminenţei de producere a unei pagube ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte reţine că această condiţie nu rezultă pur şi simplu din executarea oricărui act administrativ şi în orice condiţii.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 paguba iminentă reprezintă „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Deci, fiind vorba de un prejudiciu, chiar dacă acesta trebuie să fie doar previzibil şi să se producă în viitor, cu consecinţe ireparabile sau greu de reparat, este necesar ca existenţa (iminenţa producerii) să fie probată, or, în cauză, instanţa de fond a reţinut îndeplinirea acestei condiţii, în situaţia în care reclamantul nici nu a făcut astfel de susţineri.
Oricum existenţa unui prejudiciu (existenţa unei iminenţe de producere a unui prejudiciu) presupune producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale, astfel că punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru invocarea iminenţei unui prejudiciu, din moment ce actul administrativ respectiv se bucură, încă, de o puternică prezumţie de legalitate.
Aceasta este şi raţiunea pentru care, potrivit filozofiei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cele două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, trebuie îndeplinite cumulativ.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor cerute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, urmând ca recursurile să fie admise.
Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursurile vor fi admise, soluţia instanţei de fond va fi desfiinţată, iar cererea de suspendare a executării Dispoziţiilor nr. 3869/2010 şi nr. 4433/2010 va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, împotriva Încheierii din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge cererea de suspendare formulată de N.G.I.G. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1497/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1629/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
