ICCJ. Decizia nr. 1753/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1753/2011

Dosar nr. 6271/2/2010

Şedinţa publică de la 24 martie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC C.T.F. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că a fost suspendată executarea deciziei din 11 mai 2010, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, prin acţiunea introductivă, reclamanta SC C.T.F. SA Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili suspendarea deciziei din 11 mai 2010 emisă de pârâtă.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia de acordare a amânării la plată din 18 februarie 2010 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a dispus acordarea în beneficiul reclamantei a unei amânări la plată, până la data de 17 august 2010, a datoriilor fiscale datorate la 31 decembrie 2009 şi neachitate la data de 18 februarie 2010 (data eliberării certificatelor de atestare fiscală).

Această facilitate fiscală a fost acordată de organul fiscal în temeiul art. 1 O.U.G. nr. 92 din 30 iunie 2009, modificată prin Legea nr. 363/2009.

În temeiul acestui text de lege a solicitat, prin cererile înregistrate la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din 26 ianuarie 2010 şi din 03 februarie 2010, acordarea facilităţii fiscale pentru un termen de 6 luni, precum şi ridicarea unor sechestre instituite asupra unor active ale societăţii, acestea fiind soluţionate favorabil, fiind emisă decizia din 18 februarie 2010 prin care obligaţiile fiscale ale societăţii reclamante la data de 31 decembrie 1009 au fost amânate la plată până la 17 august 2010.

În temeiul art. 3 alin. (2) OUG nr. 92 din 30 iunie 2010, a solicitat organului fiscal să îi elibereze certificatele de atestare fiscală care să constate debitele fiscale la zi, obţinând în acest sens certificatele de atestare fiscală:

- din 18 februarie 2010 eliberat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

- din 15 februarie 2010 eliberat de D.G.F.P. Teleorman

- din 12 februarie 2010 eliberat de D.G.F.P. Prahova

În temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009, eliberarea certificatelor de atestare fiscală este necesară pentru a determina sumele care urmează să facă obiectul amânării la plată, aceste certificate atestând care sunt sumele reprezentând datorii fiscale neplătite la data emiterii certificatelor.

Astfel, decizia din 18 februarie 2010 dispune fără echivoc asupra faptului că amânarea la plată este acordată pentru toate obligaţiile fiscale datorate în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii şi nestinse la data eliberării certificatelor fiscale.

Odată cu acordarea facilităţii fiscale, sumele ce au făcut obiectul acesteia au intrat sub incidenţa prevederilor speciale ale art. 7 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009 şi ale art. 111 şi următoarele din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2321/2009, dispoziţii legale care instituie o derogare de la regimul calculului de accesorii la obligaţiile fiscale, astfel cum acest regim a fost instituit prin dispoziţiile art. 120 alin. (7) şi art. 123 C. proc. fisc..

Pe perioada de valabilitate a amânării la plată, organul fiscal este îndreptăţit să calculeze dobânzi la un nivel de 0,05% pentru fiecare zi, urmând ca aceste obligaţii fiscale accesorii să fie scadente la data la care se împlineşte termenul de amânare la plată sau la data la care facilitatea fiscală se pierde.

În acord cu aceste dispoziţii legale, prin decizia de acordare a amânării la plată s-a stabilit:

„2. (1) Pentru sumele amânate la plată, prin excepţie de la prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se datorează dobânzii in condiţiile art. 7 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009, aprobată cu modificările şi completările următoare.

(2) Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii se emite la data stingerii sumelor amânate la plată, dacă acestea au fost stinse anticipat, sau în ziua imediat următoare expirării termenului de amânare la plată.”

Ulterior acordării amânării la plată, organul fiscal a calculat majorări de întârziere la sumele ce făceau obiectul facilităţii fiscale, prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 7 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009.

Prin decizia din 26 februarie 2010, înregistrată la SC C.T.F. SA Bucureşti la data de 08 martie 2010, organul fiscal a impus reclamantei suma de 91.492 RON reprezentând accesorii (majorări de întârziere) la sumele ce făceau obiectul amânării la plată.

Aceste accesorii, deşi au fost calculate pentru perioada anterioară acordării facilităţii fiscale, nu au fost incluse de organul fiscal în certificatul de atestare fiscală eliberat cu ocazia emiterii deciziei din 18 februarie 2010, deşi, dacă ar fi reprezentat accesorii la debitul principal ar fi trebui să fie reflectate în acest certificat.

După primirea deciziei din 26 februarie 2010, societatea reclamantă a achitat suma reprezentând penalităţi de întârziere înăuntrul termenului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 92/2009, respectiv în termen de 30 de zile de la scadenţa stabilită. Termenul de 30 de zile prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 92/2009 reprezintă un termen de graţie acordat de legiuitor pentru contribuabilii care beneficiază de amânări la plată, acest termen curgând de la data la care debitul fiscal este scadent şi nu de la data comunicării deciziei de impunere.

În cauză, se susţine de reclamantă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.

Prin decizia a cărei suspendare o solicită, organul fiscal i-a comunicat faptul că amânarea la plată acordată prin decizia din 18 februarie 2010 şi-a pierdut valabilitatea începând cu data de 22 martie 2010, ca urmare a faptului că societatea noastră nu şi-ar fi achitat obligaţiile fiscale curente în cel mult 30 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru plata acestora. Reclamanta a atacat decizia în faţa organului emitent, fiind înregistrată din 11 iunie 2010, iar până în prezent pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a emis o decizie de soluţionare a contestaţiei.

Se susţine faptul că decizia contestată nu conţine temeiurile de fapt pe care se sprijină ci doar o referire generică la un text de lege, iar organul fiscal a emis această decizie fără a i se acorda posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere sau argumentele în combaterea măsurii adoptate, astfel cum este stabilit potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. fisc..

Organul fiscal nu ar fi trebuit să calculeze şi să impună plata de penalităţi de întârziere pentru sumele amânate la plată ci, în temeiul principiului specialia generalibus derogant ar fi trebuit să aplice actul normativ special care prevedea calculul de dobânzi la nivelul de 0,05% pe zi. Aceste dobânzi erau scadente la data la care facilitatea fiscală înceta, respectiv la data de 17 august 2010.

Aceste sume, în măsura în care ar fi datorate, urmează soarta debitului principal (accesorium sequitur principale) în sensul că fac obiectul facilităţii fiscale.

Se susţine că societatea reclamanta şi-a achitat constant obligaţiile fiscale curente pe perioada de valabilitate a facilităţii fiscale înăuntrul termenului de 30 de zile de la scadenţă, inclusiv pentru majorările de întârziere ce fac obiectul deciziei din 26 februarie 2010.

Toate aceste aspecte au făcut şi obiectul contestaţiei administrativ-fiscale, depuse în faţa pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi înregistrate din 11 iunie 2010, fiind elemente ce reprezintă o îndoială puternică şi evidenţă asupra prezumţiei de legalitate a deciziei din 11 mai 2010 emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

De asemenea, se susţine că suspendarea deciziei din 11 mai 2010 se impune pentru a se evita o pagubă iminentă.

În temeiul deciziei a cărei suspendare se solicită, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a considerat scadente toate obligaţiile amânate la plată, a procedat la calcularea de penalităţi de întârziere şi a pornit executarea silită prin poprire împotriva societăţii reclamante în Dosarul de executare nr. 12412404. De asemenea, odată cu înfiinţarea popririi, pârâta a dispus sechestrarea bunurilor imobile ce aparţin societăţii, prin procesele-verbale de sechestru din 02 iulie 2010.

La termenul de judecată din data de 26 iulie 2010, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică a depus întâmpinare solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamantei.

Reclamanta SC C.T.F. SA Bucureşti şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa sa dispună suspendarea deciziei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din 11 mai 2010 pana la soluţionarea definitiva şi irevocabila a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 7260/2/2010.

Examinând actele şi lucrările cauzei, instanţa de fond a reţinut că, în general, un act administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.

Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative, trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

Decizia contestată reprezintă un act administrativ în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004 producând efecte juridice în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiilor fiscale datorate de reclamantă.

Potrivit art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, in cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.

Din analiza prevederilor arătate şi a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, instanţa a constatat că rezultă fără echivoc, că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele trei condiţii:

-în primul rând, existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,potrivit căruia sintagma ,,cazuri bine justificate” desemnează “ împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” ;

-în al doilea rând, suspendarea executării actului administrativ să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,conform căruia “ pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” ;

-în al treilea rând, să fie formulată plângerea prealabilă, conf.art. 7 Legea nr. 554/2004 modificată şi completată (desigur, pentru cazurile când formularea plângerii prealabile este obligatorie) şi să se facă dovada depunerii cauţiunii stabilite de instanţă.

Prin urmare, pe calea cererii de suspendare nu se stabileşte dacă actul este legal sau nu, ci doar dacă există o îndoială serioasă(întemeiată pe elemente obiective) în privinţa legalităţii actului contestat.

În speţă, instanţa de fond a reţinut că este îndeplinită condiţia existenţei unei caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în raport de următoarele aspecte invocate de reclamantă:

- ulterior acordării amânării la plată, organul fiscal, prin decizia din 26 februarie 2010, a calculat majorări de întârziere la sumele ce făceau obiectul facilităţii fiscale, care nu au fost cuprinse în certificatele de atestare fiscală prevăzute de O.U.G nr. 92/2009 în baza căreia s-a acordat amânarea la plată, iar neplata accesoriilor în discuţie (din eroare, susţine reclamanta) a determinat emiterea deciziei contestate;

- la o analiză primară, specifică procedurii de soluţionare a cererii de suspendare a actului administrativ, decizia atacată şi documentaţia aferentă nu cuprind elemente relevante pentru înlăturarea criticilor reclamantei cu privire la nerespectarea prevederilor art. 9 şi 43 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, referitoare la dreptul de a fi ascultat şi cerinţa esenţială intrinsecă actului administrativ fiscal de a fi motivat.

Totodată, Curtea constată că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente care trebuie prevenită prin suspendarea actului administrativ fiscal în sensul că un astfel de act, asupra căruia planează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii, este pe cale să cauzeze o diminuare considerabilă a patrimoniului reclamantei, având în vedere că pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pe de o parte, a pornit executarea silită prin poprire împotriva societăţii reclamante, în Dosarul de executare nr. 12412404, iar, pe de altă parte, a dispus instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând reclamantei şi a procedat la organizarea unei licitaţii publice pentru data de 27 octombrie 2010 în vederea înstrăinării bunurilor sechestrate, de natură a afecta substanţial activitatea comercială a reclamantei.

În altă ordine de idei, reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative şi depunerii cauţiunii stabilite de instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 14 Legea nr. 554/204, modificată şi completată, şi art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, republică, instanţa va admite în parte cererea (în sensul limitării, conform legii, a perioadei pe care se suspendă actul contestat) şi va dispune suspendarea executării deciziei din 11 mai 2010, emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond. Totodată, conform art. 274-276 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat (factura din data de 11 iunie 2010, extras de cont), reduse în mod corespunzător admiterii parţiale a cererii şi activităţii depuse de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 4051 din data de 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Cererea de suspendare a executării, s-a arătat, a fost admisă fără ca în speţă să fie îndeplinite cele două condiţii prevăzute expres de art. 14 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în analiza uneia dintre condiţiile esenţiale ce se cer întrunite pentru acordarea suspendării, cazul bine justificat, instanţa de fond reţine emiterea de către recurentă a deciziei din 26 februarie 2010de calcul accesorii, ce nu au fost cuprinse în certificatele de atestare fiscală. Deşi este unul din elementele ce formează convingerea instanţei că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în opinia recurentei tocmai faptul că nu s-a efectuat plata de către reclamantă a acestor accesorii ar fi trebuit să determine instanţa, la analiza primară specifică procedurii de soluţionare a cererii de suspendare, să constate că actul a cărui suspendare este cerută este emis în condiţiile legii, înlesnirile acordate fiind pierdute tocmai pentru neefectuarea plăţilor. Faptul că s-au formulat de către reclamantă critici cu privire la modalitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare nu înlătură prezumţia de legalitate a actelor administrative atacate, pentru ca în cauză să fie întrunită condiţia cazului bine justificat. În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a apreciat că faptul că s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în cuantum ridicat nu constituie o dovadă a îndeplinirii acestei condiţii.

În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta a precizat că ele nu sunt datorate, nefiind în culpă procesuală. Instituţia pârâtă nu a avut o atitudine care să justifice obligarea la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, apărările formulate în cauză având în vedere atât textele legale incidente cât şi practica instanţelor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata SC C.T.F. SA Bucureşti a solicita respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că hotărârea recurată este legală şi temeinică. În cauză, s-a relevat, reclamanta a făcut dovada cazului bine justificat precum şi a unor elemente de fapt intrinseci actului care ridică semne de întrebare asupra legalităţii actului atacat, şi a făcut şi dovada prevenirii unei pagube iminente, prin aceea că în patrimoniul intimatei se va produce o pagubă de neînlăturat în situaţia în care executarea actului va continua. În ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, intimata reclamantă a subliniat faptul că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că a observat că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a căzut în pretenţii, apărările sale fiind respinse de instanţa de fond care a admis acţiunea. Pe durata procesului asupra fondului cererii de suspendare, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a avut o atitudine activă îndreptată împotriva cererii reclamantei, formulând întâmpinare şi concluzii scrise în acest sens. Prin aceasta, s-a concluzionat, recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se află în vădită culpă procesuală, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este întemeiată.

Recursul este nefondat.

În general, se recunoaşte că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu. Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi. În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie, totuşi, o situaţie de excepţie aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Prin „cazuri bine justificate” se înţelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” (art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă” se desemnează „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” (art. 2 alin. (1) lit. ş) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare). Pe de altă parte, în condiţiile art. 15 alin. (1) şi (2) Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanţa putând dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (2)-(7) din legea contenciosului administrativ.

Prima instanţă a reţinut în mod judicios, în cauză, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi a dispus în mod întemeiat, prin sentinţa recurată, admiterea cererii reclamantei şi suspendarea executării deciziei din data de 11 mai 2010 emisă de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti până la pronunţarea instanţei de fond.

Suspendarea executării actului administrativ atacat de către reclamantă pe calea contenciosului administrativ se impune, în temeiul prevederilor art. 14 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care este îndeplinită atât condiţia cazului bine justificat întrucât motivele de fapt şi de drept invocate prin contestaţia administrativă (actului administrativ îi lipseşte motivarea în drept, actul administrativ a fost emis cu încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat, anularea facilităţii fiscale de către organul fiscal s-a realizat pentru o pretinsă datorie stabilită cu încălcarea legii) sunt de natură să determine o serioasă îndoială sub aspectul legalităţii şi temeiniciei deciziei de pierdere a valabilităţii amânării la plată din 11 mai 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât şi cerinţa prevenirii unei pagube iminente [ deoarece executarea de îndată a actului administrativ fiscal ar putea conduce la desfăşurarea cu mari dificultăţi, pe mai departe, a activităţii economice a intimatei (urmare sechestrării şi eventual vânzării la licitaţie publică a unui număr de 124 de vagoane cisternă de transport pe calea ferată tip GPL, cu care reclamanta îşi desfăşoară activitatea comercială curentă) şi i-ar produce astfel acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului].

În mod legal, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a obligat pârâta recurentă, prin apreciere, la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, făcându-se astfel aplicarea riguroasă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că ”Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, se constată, în cauză, că au fost îndeplinite cerinţele textului legal citat, întrucât, pe de o parte, cererea de chemare în judecată a fost admisă, şi, pe de altă parte, s-a făcut dovada suportării de către reclamantă a sumei respective, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

În aceste condiţii, constatând că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1740/2011. Contencios. Litigiu privind...		ICCJ. Decizia nr. 1778/2011. Contencios. Anulare act de control... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: