ICCJ. Decizia nr. 1778/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1778/2011
Dosar nr. 4844/1/2010
Şedinţa de la 24 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată şi conexată sub nr. 936/57/2009 la Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC W.S. SRL Sibiu a chemat în judecată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu solicitând prin care a solicitat:
- anularea deciziei din 17 iulie 2009 privind soluţionarea contestaţiei
- anularea deciziei de impunere din 10 iulie 2009, Raportului de inspecţie fiscală din 10 iulie 2009 şi dispoziţiei din 10 iulie 2009 emise de pârâtă şi exonerarea reclamantei de plata TVA în sumă de 814.522 RON
- suspendarea executării deciziei de impunere din 10 iulie 2009 până la soluţionarea irevocabilă a prezentei contestaţii.
În susţinerea acţiunii,în esenţă,reclamanta a arătat că decizia de soluţionare a contestaţiei din 2009 este lovită de nulitate, întrucât indică în mod eronat instanţa competentă să soluţioneze contestaţia.
Referitor la decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală reclamanta a arătat că sunt lovite de nulitate având în vedere că organul fiscal a reţinut în mod eronat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc..
Astfel acesta a reţinut în mod eronat că adresa clientului este o căsuţă poştală iar plăţile au fost făcute de către o persoană fizică, că locul prestării este România, denumirea contractului fiind interpretată ca o terţă persoană.
În realitate raportul juridic, sub forma unui contract de asociere în participaţiune - Joint Venture - se desfăşoară cu S.E., firmă cu sediul în Dubai al cărei administrator este M.K., acesta din urmă efectuând plăţile în calitate de administrator social al societăţii beneficiare. Susţinerea organului fiscal referitoare la expirarea licenţei acestei societăţi este apreciată ca fiind nerelevantă, întrucât eventuala sancţiune poate fi aplicată doar de statul Dubai, conform legilor sale şi nicidecum de organul fiscal român.
În ceea ce priveşte acţiunea conexată, înregistrată la această instanţă sub Dosar nr. 1072/57/2009 reclamanta SC W.S. SRL Sibiu a chemat în judecată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu solicitând prin care a solicitat:
- anularea deciziei nr. 130 din 31 august 2009 şi a deciziei din 13 august 2009 privind soluţionarea contestaţiei;
- anularea deciziei de impunere din 10 iulie 2009, Raportului de inspecţie fiscală din 10 iulie 2009 şi dispoziţiei din 10 iulie 2009 emise de pârâtă şi exonerarea reclamantei de plata TVA în sumă de 814.522 RON;
- suspendarea executării deciziei de impunere din 10 iulie 2009 până la soluţionarea irevocabilă a prezentei contestaţii.
Reclamanta arată că cele două decizii sunt nule întrucât s-a emis decizia de soluţionare a contestaţiei din 2009 la data de 17 iulie 2009, astfel că nu pot fi emise decizii ulterioare cu privire la acest aspect.
Pe de altă parte a susţinut că decizia 130/2009 este nulă întrucât data de emitere este eronată iar decizia de îndreptare a erorii materiale nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul conţinutului întrucât nu dispune explicit asupra înlocuirii datei de 31 august 2009 cu 31 iulie 2009.
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 65/F/CA/2010 pronunţată în data de 3 martie 2010, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC W.S. SRL,în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu.
S- a arătat, prin considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond, următoarele:
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de impunere din 2009 aceasta a fost admisă, prin sentinţa nr. 229/CA/2009 pronunţată la data de 04 noiembrie 2009.
Referitor la susţinerile reclamantei privind nulitatea actelor de soluţionare a contestaţiei , instanţa a constat că nu sunt fondate, întrucât aceasta nu a formulat critici explicite cu privire la dispoziţia din 2009, raportate la specificul ei. Pe de altă parte, prin decizia din 2009, Activitatea de Inspecţie Fiscală a indicat în mod expres dispoziţiile legale care stau la baza măsurii de modificare a deconturilor de TVA.
Cu privire la indicarea eronată a instanţei competente să soluţioneze contestaţia, această menţiune nu este de natură să atragă nulitatea deciziei atâta timp cât ea nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 211 C. proc. fisc. iar indicarea ei nu a fost în măsură să producă vreun prejudiciu reclamantei, aceasta sesizând ea însăşi, în termen, instanţa competentă .
Instanţa a reţinut că ,nici criticile referitoare la decizia din 2009 nu pot fi primite,emiterea sa ulterioară nu poate atrage lipsirea de efecte justificată doar de succesiunea cronologică.
Nici critica privind data emiterii nu poate fi primită, întrucât aceasta a constituit în mod evident o eroare materială care a şi fost dealtfel îndreptată prin decizia din 2009 conform art. 48 C. proc. fisc..
Pe fondul cauzei, instanţa a constat că între SC W.S. SRL Sibiu, reprezentat prin administrator N.G.C. şi SC RS W.S. JPC reprezentată de M.K. se încheie contractul de colaborare din 01 februarie 2008 având ca obiect prestarea de către SC W.S. SRL în favoarea SC RS W.S. JPC a serviciilor de marketing on line a ofertelor de internet ale acestora pentru perioada 01 februarie 2008 - 31 decembrie 2008, contabilizarea prestaţiilor urmând a fi realizată de către SC W.S. SRL la cererea SC RS W.S. JPC.
Astfel, au fost emise facturile de către SC W.S. SRL Sibiu pe numele SC RS W.S. JPC cu cota 0 de TVA.
Aşadar situaţia premisă corectă este cea indicată de către organul fiscal şi nu cea descrisă de către reclamantă devenind aplicabile dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. fisc. instituie regula conform căreia „Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate”.
Excepţiile de la această regulă sunt enumerate în alin. (2) şi (3), însă în ceea ce ne priveşte, reclamanta înţelege să invoce dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc..
În speţă, beneficiarul prestării serviciilor este SC RS W.S. JPC, adică o asociere rezultată dintr-un contract de Joint Venture.
Aplicând dispoziţiile art. 127 alin. (10) C. fisc. reiese că „Asocierile în participaţiune nu dau naştere unei persoane impozabile separate. Asocierile de tip Joint Venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale, care nu au personalitate juridică şi sunt constituite în temeiul legii, sunt tratate drept asocieri în participaţiune”.
În concluzie instanţa a mai constat că în cauza de faţă beneficiarul nu este o entitate de sine stătătoare, cu date de identificare independente de cele ale asociaţilor, aspect recunoscut explicit chiar de reclamantă în şedinţa de judecată din data de 25 noiembrie 2009.
Împotriva sentinţei nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamanta SC W.S. SRL Sibiu, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ introductive de instanţă, cu consecinţa anulării deciziei din 17 iulie 2009, a deciziei de impunere din 10 iulie 2009, a deciziei din 31 august 2009, a deciziei din 13 august 2009, a raportului de inspecţie fiscală din 10 iulie 2009 şi a dispoziţiei din 10 iulie 2009 şi a exonerării recurentei de plata sumei totale de 814.522 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată (628.650 RON) şi majorări de întârziere (185.872 RON).
Reclamanta a învederat, prin motivele de recurs, că sentinţa recurată este nelegală, instanţa de fond pronunţând hotărârea cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc., art. 127 alin. (10) C. fisc., pct. 79 pct. 4 H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc. şi de asemenea cu o apreciere greşită a înscrisurilor depuse de către recurentă privind dovada existenţei societăţii comerciale S.E. Dubai, a sediului acesteia şi a dovezii funcţionării acestei firme. Astfel, se arată în motivarea sentinţei atacate că actul juridic, respectiv contractul de joint-venture a fost încheiat între SC W.S. SRL şi SC SC RS W.S. JPC reprezentată de către M.K. şi, pornind de la această premisă, a constatat că beneficiarul prestării serviciilor este SC SC RS W.S. JPC care nu este client cu sediu fix în Emiratul Dubai, astfel că excepţia prevăzută de art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. nu este incidentă în cauză. Aşa cum rezultă din contractul de joint-venture, acest contract s-a încheiat între comerciantul local S.E. Dubai reprezentată de managerul general M.K. şi SC W.S. SRL Sibiu, identificate cu date de identificare şi autorizare atât în Emiratul Dubai cât şi în România. Aşadar, limitele de interpretare ale instanţei sunt cele contractuale şi ca atare părţi semnatare ale contractului şi beneficiar al serviciilor prestate de către reclamantă este S.E., societate aflată în emiratul Dubai care nu aparţine Comunităţii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 156 pct. 5 C. fisc., în cadrul asocierii în participaţiune ca şi în cazul de faţă, asocierea care nu constituie o persoană impozabilă, drepturile şi obligaţiile privind taxa revine asociatului care contabilizează venituri şi cheltuieli generate de către contractul încheiat între părţi. Este evident că potrivit actului adiţional nr. 2 la contractul de joint-venture din data de 16 ianuarie 2008 s-a stabilit la art. 10.1 că registrele şi actele comerciale precum şi contabilitatea se va ţine la sediul societăţii comerciantului local, respectiv la S.E. Dubai, aceasta având calitatea de comerciant local în cadrul contractului. În acest context, obligaţia de plată a taxei ar reveni comerciantului local, însă acesta este supus legislaţiei statului unde îşi are sediul, respectiv Emiratul Dubai şi prin urmare este persoana impozabilă în înţelesul C. fisc. cu atât mai mult cu cât în Normele metodologice la aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. la pct. 6 lit. b) de la capitolul ”Locul prestării de servicii” se specifică în mod clar locul este în afara Comunităţii când aceste servicii sunt prestate de către o persoană impozabilă cu sediul în România către un beneficiar care este stabilit sau are reşedinţa în afara Comunităţii Europene dacă utilizarea şi exploatarea efectivă a serviciilor au loc în afara Comunităţii. Dispoziţiile pct. 13 din aceleaşi Norme metodologice stabilesc faptul că se are în vedere noţiunea de persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată iar în alin. (3) clasificarea sediului social fix este în funcţie de gradul de permanenţă al resurselor tehnice care trebuie să fie eficiente şi capabilitatea de a primi şi utiliza serviciile respective.
La pct. 13 alin. (4) din cadrul aceloraşi norme metodologice se stabilesc dovezile ce trebuie să le prezinte beneficiarul, respectiv contractul, care în speţă este depus la dosar, dovada plăţii serviciilor care este suportată de către S.E. Dubai, plăţile fiind făcute de către administratorul M.K. şi oricare alte informaţii relevante pentru locul prestării în cauză, fiind depusă şi dovada de la guvernul Emiratului Dubai cu privire la existenţa, înmatricularea şi autorizarea comerciantului local S.E. Dubai. Pentru a fi identificate plăţile, facturile au fost emise către S.E. Dubai dar cu specificarea denumirii data de contract de joint-venture SC RS W.S. JPC, indicându-se sediul S.E. Dubai şi numărul de cont al acestei societăţi, codul IBAN aşa cum rezultă din plăţile făcute de la banca H.B.C. din Dubai, contul fiind deschis de către administratorul M.K.. Din toate aceste date rezultă în mod evident că serviciile au fost prestate de către un comerciant persoană impozabilă din afara Comunităţii, beneficiind de scutirea de la plata TVA prevăzută de art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. al României.
În cauză a depus întâmpinare intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei recurate. S-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că operaţiunile efectuate de reclamantă cu străinătatea sunt operaţiuni impozabile în conformitate cu prevederile art. 126 C. fisc. şi că art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. defineşte expres locul prestării serviciilor furnizate pe cale electronică şi anume ”locul unde clientul căruia îi sunt prestate serviciile este stabilit sau are un sediu fix, cu condiţia ca respectivul client să fie stabilit sau să aibă un sediu fix în afara Comunităţii ori să fie o persoană impozabilă acţionând ca atare, stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în acelaşi stat cu prestatorul”. Recurenta nu a făcut dovada sediului permanent al acestui Joint-Venture, ca fiind în Dubai, şi astfel în mod corect au fost aplicate prevederile C. fisc., deoarece locul prestării operaţiunilor este în România. Astfel, art. 127 C. fisc. prevede că asocierile în participaţiune nu dau naştere unei persoane impozabile separate şi că asocierile de tip joint-venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale care nu au personalitate juridică şi sunt constituite în temeiul legii sunt tratate drept asocieri în participaţiune. De asemenea, pct. 79 alin. (4) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 stabilesc că ”în cazul asocierilor în participaţiune sau al altor asocieri tratate drept asocieri în participaţiune conform art. 127 din C. fisc., drepturile şi obligaţiile legale privind taxa pe valoarea adăugată prevăzute de Titlul VI al C. fisc. revin asociatului care contabilizează veniturile şi cheltuielile, potrivit contractului încheiat între părţi. Prin drepturi şi obligaţii legale se înţelege printre altele, dreptul de a exercita deducerea taxei pentru achiziţii conform prevederilor art. 145-1471 C. fisc., obligaţia de a emite facturi către beneficiar şi de a colecta taxa în cazul operaţiunilor taxabile. Aceste prevederi se aplică numai în situaţia în care asociatul care contabilizează veniturile şi cheltuielile efectuează achiziţiile asocierii pe numele său şi emite facturi în nume propriu către terţi pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii obţinute de asociere, urmând ca veniturile şi cheltuielile să fie atribuite fiecărui asociat corespunzător cotei de participare în asociere. Dacă membrii asociaţi acţionează în nume propriu faţă de terţi şi faţă de ceilalţi membri asociaţi, fiecare persoană va fi tratată drept o persoană impozabilă separată în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (9) C. fisc. şi tranzacţiile respective se impozitează distinct în conformitate cu regulile stabilite la Titlul VI al C. fisc.”. Această interpretare rezultă din conţinutul clauzelor contractuale potrivit cărora ”art. 10.01 Registrele şi actele comerciale. Joint-Venture va păstra toate registrele şi actele comerciale la sediul societăţii P.J.V. (reclamanta) va ţine contabilitatea corectă şi conformă a tuturor tranzacţiilor efectuate care privesc Joint-Venture”.
În ceea ce priveşte pretinsul act adiţional ”Acord de garanţie bancară” acesta nu modifică concluziile din decizia de impunere din 10 iulie 2009, deoarece plăţile nu s-au efectuat de către acesta ci de către persoane fizice: K.I. şi M.K., în nume propriu sau ca reprezentanţi ai altor societăţi comerciale cu sediul în Dubai, nu pentru sau in numele beneficiarului SC RS W.S. JPC Dubai-Emiratele Arabe Unite. Chiar dacă acest client nu este o entitate separată, fără personalitate juridică, ci reprezintă un număr generic atribuit unui raport contractual (fără ca asocierea constituită să dobândească personalitate juridică între două persoane juridice respectiv reclamanta şi S.E. Dubai, Emiratele Arabe Unite) cât timp facturile s-au emis pentru SC RS W.S. JPC Dubai-Emiratele Arabe Unite, în mod corect s-a reţinut că nu poate fi acceptată ideea că plata prestării s-a efectuat pentru aceasta, cât timp plăţile s-au efectuat de persoane fizice, în nume propriu sau ca reprezentante a altor persoane juridice, altele decât S.E..
Cât timp S.E. Dubai, Emiratele Arabe Unite, apare ca înregistrată la Registrul Comerţului, prin Departamentul pentru Dezvoltare Economică - Guvernul Dubai, Emiratele Arabe Unite, cu nr. licenţă, care atestă înregistrarea acestei societăţi numai în perioada 26 iulie 2005-26 iulie 2007, licenţa pentru perioada prevăzută în contractul de Joint-Venture ianuarie 2008-noiembrie 2008 este expirată conform anexei nr. 15 la raportul de inspecţie fiscală, în mod corect s-a reţinut că actul-contract Joint Venture datat 25 ianuarie 2008, care are ca obiect dezvoltarea, prestarea şi administrarea ofertelor de internet bazate pe interacţiunea şi oferta membrilor sub denumirea SC RS W.S. JPC, nu este o entitate al cărui sediu fix a fost stabilit ca fiind în Dubai, astfel că în mod corect s-a stabilit că operaţiunile de prestări servicii sunt impozabile în România asupra lor s-a calculat TVA suplimentar.
Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu a mai precizat, prin completarea la întâmpinare, că din analiza documentelor depuse de recurenta reclamantă în recurs, respectiv Declaraţiile privind taxa pe valoarea adăugată aferente anului 2007 şi anului 2008 depuse la Administraţia Financiară Berlin - Neukolln de către SC RS W.S. JPC la data de 06 aprilie 2010, ulterior datei încheierii inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală a constatat faptul că, din aceste documente nu rezultă că SC RS W.S. JPC are un sediu fix sau este stabilit în comunitate. Mai mult, adresa înscrisă în aceste documente este în continuare Dubai - Emiratele Arabe Unite. În consecinţă, întrucât atât din documentele prezentate în timpul inspecţiei fiscale parţiale cât şi din documentele depuse ulterior de către recurenta-reclamantă nu rezultă care este sediul clientului căruia îi sunt prestate serviciile, dacă acest client este stabilit sau are un sediu fix în afara Comunităţii ori este o persoană impozabilă acţionând ca atare, stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în acelaşi stat cu prestatorul conform prevederilor art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, a considerat intimata că acestor prestări de servicii le sunt aplicabile prevederile art. 133 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare. Ca urmare, a apreciat intimata pârâtă că înscrisurile administrate de reclamantă în recurs sunt nerelevante, nu fac nici o completare şi justificare care să ateste faptul că SC RS W.S. JPC Dubai este stabilit sau are un sediu fix în afara Comunităţii, respectiv Dubai - Emiratele Arabe Unite.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanta SC W.S. SRL, cât potrivit prevederilor art. 3041 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din data de 10 iulie 2009 s-au stabilit în sarcina contribuabilului SC RS W.S. JPC Sibiu obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 814.522 RON (din care suma de 628.650 RON reprezintă taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar şi rămasă de plată şi suma de 185.872 RON reprezintă valoare obligaţii fiscale accesorii - majorări de întârziere calculate până la data de 10 iulie 2009). S-a arătat, prin decizia de impunere mai sus menţionată, că organul de inspecţie fiscală a calculat taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 31 martie 2008-30 noiembrie 2008 la un număr de 26 de facturi emise de societate către SC RS W.S. JPC Dubai, anexa nr. 12 la raportul de inspecţie fiscală, în valoare totală de 3.639.598 RON cu o taxă pe valoarea adăugată în sumă de 691.524 RON, şi că acelaşi organ de inspecţie fiscală a considerat faptul că SC RS W.S. JPC Dubai nu este o entitate separată cu sau fără personalitate juridică, ci reprezintă un nume generic atribuit unui raport contractual (fără ca asocierea constituită să dobândească personalitate juridică) între două persoane juridice SC W.S. SRL şi S.E. Dubai-Emiratele Arabe Unite, (societate a cărei licenţă este expirată pentru perioada prevăzută în contractul de Joint-Venture, respectiv ianuarie-noiembrie 2008), în scopul coordonării activităţii lor pe o anumită perioadă sau pentru realizarea unui obiectiv determinat.
Prin decizia din data de 31 iulie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta SC RS W.S. JPC Sibiu împotriva deciziei de impunere din data de 10 iulie 2009 şi a raportului de inspecţie fiscală din data de 10 iulie 2009, cu motivarea că măsura de colectare a TVA aferentă serviciilor furnizate pe cale electronică în condiţiile în care petenta nu a prezentat documente din care să rezulte că beneficiarul serviciilor prestate are un sediu fix în afara Comunităţii sau este o persoană impozabilă acţionând ca atare stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în România, este legală, prin raportare la prevederile art. 28 alin. (5), art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi (2) , art. 127 alin. (10), art. 133 alin. (1) şi (2) lit. g) pct. 12 şi art. 140 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare. S-a precizat că, întrucât petenta nu prezintă un document din care să rezulte ca beneficiarul serviciilor furnizate pe cale electronică are domiciliul sau un sediu fix în afara Comunităţii, respectiv în Dubai-Emiratele Unite, locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate, respectiv în România.
Instanţa de fond, prin considerentele hotărârii recurate, a reţinut, din analiza ansamblului probator administrat în cauză, că în speţă beneficiarul prestării serviciilor este SC RS W.S. JPC, adică o asociere rezultată dintr-un contract de Joint-Venture, că beneficiarul nu este o entitate de sine stătătoare, cu date de identificare independente de cele ale asociaţilor şi că beneficiarul prestării serviciilor nu este aşadar un client cu sediul fix în emiratul Dubai, fiind astfel aplicabile in cauză nu dispoziţiile de excepţie ale art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 C. fisc. ci prevederile art. 28 alin. (4) şi art. 133 alin. (1) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare. Situaţia premisă corectă, a precizat prima instanţă, este cea indicată de către organul fiscal şi nu cea descrisă de reclamantă, motiv pentru care s-a concluzionat că recurenta era obligată să colecteze taxa pe valoarea adăugată aferent serviciilor prestate şi că actele fiscale atacate pe calea contenciosului administrativ sunt de deplin legale iar acţiunea reclamantei este neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să menţioneze, printre altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Motivarea este, prin urmare, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.
Instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţile unui proces civil. Cu alte cuvinte, motivarea nu poate fi in principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate şi, în general, asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate. Altfel spus, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv, iar obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Se constată, în cauză, că prima instanţă a procedat la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă prin însuşirea stării de fapt, a apărărilor şi a temeiurilor de drept invocate de organul fiscal prin raportul de inspecţie fiscală, prin decizia de impunere, prin decizia de soluţionarea a căii administrative de atac şi prin întâmpinarea depusă în cauză, fără a proceda la un examen complet a înscrisurilor administrate de recurentă şi fără a analiza, în mod efectiv, şi de a înlătura, motivat şi argumentat, în mod explicit şi nu implicit, susţinerile din acţiunea în contencios administrativ. Astfel, recurenta reclamantă a învederat, prin motivele acţiunii sale, că în mod greşit organul fiscal a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 12 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, cu toate că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri din care rezultă că administratorul societăţii S.E. este M.K. şi plăţile au fost făcute corect de către administrator, că în mod eronat organul de inspecţie fiscală a apreciat că locul prestării serviciilor este în România în condiţiile în care conform contractului de asociere în participaţiune partenerul contractual S.E. are sediul în Dubai în afara Comunităţii Europene şi că s-a făcut o confuzie între denumirea contractului de asociere în participaţiune ca SC RS W.S. JPC Dubai şi existenţa unei alte societăţi, rezultând neechivoc din contractul de joint-venture că obiectul acestei convenţii presupune prestarea de servicii de către societatea reclamantă către S.E. (prin urmare, a mai susţinut reclamanta, relaţiile comerciale contractuale nu s-au desfăşurat decât între recurentă şi S.E., societate care funcţionează şi la ora actuală, iar faptul că licenţa acestei ultime societăţi este expirată sau nu are nici o relevanţă pe planul aplicabilităţii legii române întrucât aceasta nu-şi poate extinde efectele şi în afara statului român cu aplicabilitate în statul Dubai). Prin omisiunea primei instanţe de analiza şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fond invocate de reclamantă prin acţiunea în contencios administrativ, mai sus evocate, au fost nesocotite dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Motivele menţionate, de care s-a prevalat reclamanta, au caracterul unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru soluţia ce se putea pronunţa în cauză şi pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecăţii, şi ele necesitau, prin urmare, un răspuns specific şi explicit din partea judecătorului fondului.
În aceste condiţii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta SC W.S. SRL Sibiu împotriva sentinţei nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC W.S. SRL Sibiu împotriva sentinţei nr. 65/F/CA din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1753/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1779/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
