ICCJ. Decizia nr. 1900/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1900/2011
Dosar nr. 9311/2/2009
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.T., G.L. şi G.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, obligarea acestuia să le primească cererile de redobândire a cetăţeniei române, însoţite de actele doveditoare şi să le transmită de îndată către Comisia pentru Cetăţenie, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii lor, reclamanţii au învederat instanţei că s-au adresat Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău în martie 2006, în vederea depunerii cererilor lor de redobândire a cetăţeniei, dar, dat fiind refuzul de primire a actelor, în ianuarie 2007 au solicitat, printr-o cerere scrisă, primirea cererilor lor şi a actelor doveditoare, revenind cu o solicitare similară în 2009, solicitând din nou programarea, cerere căreia, de asemenea, nu i s-a dat curs.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca prescrisă, având în vedere că termenul de 6 luni pentru a se adresa instanţei, care a început să curgă din luna martie 2006, era împlinit la momentul sesizării instanţei, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1232 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.T., G.L. şi G.S. împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Externe şi în consecinţă, a obligat pârâtul să primească cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române, precum şi actele doveditoare, să le transmită de îndată Ministerului Justiţiei - Comisia pentru cetăţenie şi să achite reclamanţilor suma de 12,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât în raport de prima cerere a reclamanţilor, Curtea a reţinut că acţiunea formulată urmăreşte sancţionarea instituţiei pârâte pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Astfel, niciun moment reclamanţii nu au solicitat expressis verbis sancţionarea pârâtului pentru nesoluţionarea în termenului legal a cererii lor din 2007, ci au prezentat demersul lor ca pe un tot unitar, astfel încât instanţa de fond a luat în calcul ultima revenire a reclamanţilor.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a apreciat că perioada de timp mai mare de 3 ani şi jumătate, de la formularea cererii şi până la momentul sesizării instanţei, poate fi considerată mai mult decât rezonabilă în accepţiunea art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căreia „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, pentru instanţa de fond, nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, în prezent, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamanţilor dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamanţilor.
Răspunsul a fost redactat şi transmis în interiorul termenului de 30 de zile care a început să curgă de la data recepţionării petiţiei la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău.
În aceste condiţii, recurentul consideră că nu sunt întrunite condiţiile existenţei unei împrejurări de a nu se fi răspuns solicitanţilor în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau aceea a unui refuz nejustificat.
Singurele elemente ce se impuneau a fi cercetate erau acelea de a se verifica emiterea unui răspuns al autorităţii publice în termen de 30 de zile de la data primirii cererii şi faptul ca acesta să nu încorporeze un refuz explicit. Or, această verificare ar fi condus cu uşurinţă la concluzia că, din această perspectivă, nu au fost încălcate normele contenciosului administrativ.
Răspunsul administrativ primit de reclamanţi nu încorpora un refuz de soluţionare a cererii de depunere a dosarului, ci arăta condiţiile concrete în care acesta urma să fie procesat, fără a conţine formulări pur potestative din partea autorităţii publice solicitate în sensul de a nu îndeplini obligaţia prevăzută de Legea nr. 21/1991.
Pe de o parte, durata acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa CEDO dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăsesc reclamanţii.
Pe de altă parte, susţine instituţia recurentă, instanţa nu avea niciun temei legal pentru a obliga Ministerul Afacerilor Externe la primirea cererii de redobândire a cetăţeniei „în termen de 30 de zile", iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/ 2009 ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Potrivit acestei legi, cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - martie 2006 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
În ceea ce priveşte menţionarea faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991, instanţa constată că dispoziţiile acestei legi sunt ulterioare momentului introducerii acţiunii şi nu au putere retroactivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 1232 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1894/2011. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 1909/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
