ICCJ. Decizia nr. 2106/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2106/2011
Dosar nr. 3552/2/2009
Şedinţa publică de la 8 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată de prima instanţă
Reclamanta SC T.A. SRL a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, solicitând instanţei anularea parţială a Deciziei nr. 340 din 10 octombrie 2008, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în principal pentru suma de 1.075.533 RON, rămasă în sarcina sa în urma admiterii parţiale a contestaţiei soluţionată prin Decizia Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 340 din 10 octombrie 2008 şi în consecinţă anularea parţială pentru această sumă a Deciziei de regularizare a situaţiei nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa şi a procesului-verbal de control din 2 iunie 2008, care a stat la baza emiterii acesteia.
În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea deciziei pentru suma de 935.727,25 RON, în sensul anulării integrale a obligaţiilor fiscale prevăzute la pct. 2 din procesul-verbal de control, respectiv cele aferente contractelor din 4 iunie 2004, 25 iunie 2004, 20 aprilie 2004, 1 noiembrie 2005, în cuantum total de 837.985 RON şi anulării majorărilor de întârziere calculate pe perioada derulării contractului şi până la încheierea regimului vamal suspensiv pentru contractele din 24 mai 2004, 28 iulie 2005 şi 22 noiembrie 2005, în cuantum de 51.156 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că procesul-verbal de control a fost încheiat cu încălcarea art. 107 raportat la art. 9 C. proc. fisc. şi că sumele reţinute în sarcina sa au fost calculate ca urmare a greşitei calificări a contractelor de leasing ca acte de vânzare-cumpărare, pe motivul neplăţii la termen de către utilizator a ratelor de leasing.
Prin întâmpinarea formulată, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa a invocat excepţia lipsei de interes, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Deciziei de regularizare a situaţiei nr. 84/2079 din 2 iunie 2008, întrucât aceasta a fost desfiinţată prin Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 209/2008, ulterior modificată de Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 230/2008, decizie ce îndreaptă erorile materiale strecurate în cea de-a doua decizie menţionată.
2. Hotărârea curţii de apel
Prin Sentinţa civilă nr. 715 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T.A. SRL Slobozia, în sensul anulării în parte a Deciziei de regularizare a situaţiei nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 şi a procesului-verbal de control din 2 iunie 2008, în ce priveşte suma de 1.075.533 RON.
Totodată, a exonerat reclamanta de plata sumei de 1.075.533 RON şi a dispus restituirea ei şi a majorărilor de întârziere calculate şi încasate.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că procesul-verbal de control din 2 iunie 2008 şi Decizia de regularizare a situaţiei nr. 84/2079 din 2 iunie 2008 au fost întocmite cu încălcarea prevederilor legale aplicabile.
Astfel, reţine instanţa din analiza procesului-verbal de control şi a deciziei prin care a fost soluţionată contestaţia rezultă că organele vamale au închis din oficiu regimul vamal suspensiv, considerând bunurile ca fiind importate ori aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, indiferent de modalitatea în care se finalizează contractul de leasing, baza de calcul a drepturilor vamale se raportează la valoarea reziduală a bunului iar nu la valoarea de intrare.
3. Recursul declarat de organele fiscale
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, în nume propriu precum şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9, precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentele critică hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:
3.1. Instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului principal de cerere
Dezvoltând acest motiv, încadrat la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurentele afirmă că instanţa nu a soluţionat cererea de anulare a Deciziei nr. 340/2008 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală deşi reclamanta o învestise cu un atare petit.
În opinia recurentelor, situaţia de „minus petita” invocată ar atrage casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei.
3.2. A fost greşit soluţionată excepţia lipsei de interes a acţiunii
Recurentele reiterează susţinerile formulate la prima instanţă în privinţa acestei excepţii, punctând faptul că obligaţiile fiscale stabilite în sarcina intimatei s-au stins prin plată aşa încât aceasta nu ar obţine niciun folos practic prin acţiunea promovată.
3.3. Sentinţa este sumar motivată
Potrivit recurentelor, considerentele hotărârii atacate sunt lapidare şi greşite întrucât instanţa „nu a plecat de la raţionamentul şi mijloacele propuse de către recurenta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa”, „litigiul nefiind tranşat din punctul nostru de vedere”.
3.4. Instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente speţei
În cuprinsul acestui motiv, recurentele prezintă toate apărările formulate la prima instanţă în privinţa fondului cauzei.
Astfel, recurentele susţin că intimata a încălcat prevederile cuprinse în contractul-cadru de leasing încheiat pe anii calendaristici 2004 - 2006 cu firma A.C.L. - pct. 3.1, 6 şi 6.2, precum şi dispoziţiile art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, prin aceea că nu a achitat ratele de leasing conform scadenţelor.
Ca urmare, consideră recurentele, firma A.C.L. era îndreptăţită să solicite rezilierea contractelor de leasing individuale. De asemenea, nerespectarea condiţiilor de acordare a regimului suspensiv a condus la calcularea datoriei vamale în sarcina titularului operaţiunilor temporare la care s-au constatat iregularităţi, respectiv SC T.A. SRL Slobozia.
4. Apărările formulate de SC T.A. SRL Slobozia
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 decembrie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Răspunzând criticilor formulate, intimata a arătat că situaţia de „minus petita” invocată excede prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., putând fi remediată pe calea unei cereri de lămurire a dispozitivului formulată de către partea interesată, adică societatea comercială.
Referitor la condiţia interesului, intimata insistă asupra faptului că stingerea obligaţiilor fiscale în cuantum de 1.075.533 RON prin executarea silită pornită de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa nu lipseşte de folos practic acţiunea judiciară, mai ales că prin Sentinţa civilă nr. 2112 din 4 august 2008 a Judecătoriei Slobozia, i s-a admis contestaţia la executare, constatându-se neregularităţi în această etapă.
Pe fondul cauzei, intimata susţine că prima instanţă a stabilit în mod legal că baza de calcul a drepturilor vamale este valoarea reziduală a bunului iar nu valoarea de intrare în ţară, această concluzie fiind dedusă din interpretarea corespunzătoare a prevederilor art. 27 din O.G. nr. 51/1997.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata reclamantă SC T.A. SRL Slobozia a supus controlului de legalitate Decizia nr. 340 din 10 octombrie 2008 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în partea privitoare la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 1.075.476 RON, din care suma de 452.257 RON reprezintă taxe vamale, comision vamal şi TVA iar suma de 623.219 RON reprezintă majorări de întârziere aferente (pct. 2 din decizie), solicitând, totodată, anularea corespunzătoare şi a Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 84/2079 din 2 iunie 2008, precum şi a procesului-verbal de control din 2 iunie 2008, încheiate de reprezentanţii Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa.
Verificând legalitatea recalificării contractelor de leasing în contracte de vânzare-cumpărare, operată de organele vamale, prima instanţă a ajuns la concluzia că aceasta excede cadrului normativ, respectiv art. 27 din O.G. nr. 51/1997, aşa încât calcularea debitului fiscal în discuţie nu se justifică.
Această concluzie este legală, ea fiind împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurente, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la „minus petita”
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - care reprezintă motiv de modificare după distincţiile cuprinse în art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar nu de casare cum susţin recurentele - se poate cere modificarea unei hotărâri „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Aşa fiind, cazul de „minus petita” invocat, respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 340 din 10 octombrie 2008 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în procedura administrativă de contestare, nu poate fi circumscris prevederii legale invocate de recurente.
De altfel, pe parcursul soluţionării recursului de faţă, prin Sentinţa civilă nr. 1595 din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de SC T.A. SRL Slobozia în temeiul art. 2811 C. proc. civ. şi s-a completat dispozitivul Sentinţei nr. 715 din 9 februarie 2010 a aceleiaşi instanţe, în sensul că se anulează în parte Decizia nr. 340 din 10 octombrie 2008 în discuţie, în ceea ce priveşte suma de 1.075.533 RON, reţinându-se că deşi în considerentele sentinţei s-a analizat legalitatea acestui act administrativ fiscal conform art. 218 C. proc. fisc., s-a omis a se indica în dispozitiv soluţia aferentă.
În acest context procesual, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat.
1.2. Referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes
Această excepţie a fost corect respinsă de prima instanţă, câtă vreme folosul practic urmărit de SC T.A. SRL Slobozia este evident, şi anume exonerarea sa de debitul fiscal în cuantum de 1.075.533 RON.
Împrejurarea că la momentul derulării etapei judiciare a litigiului de faţă suma respectivă era achitată, societatea comercială fiind executată silit de organul fiscal, nu schimbă concluzia enunţată anterior, intimata având tot interesul să obţină întoarcerea executării câtă vreme nu există niciun element care să susţină teza recunoaşterii şi plăţii voluntare a debitului fiscal.
1.3. Referitor la motivarea sentinţei fondului
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea va cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Examinând calitativ, din perspectiva textului legal citat, sentinţa atacată, Înalta Curte constată că motivarea este clară, accesibilă, coerentă şi logică, judecătorul indicând atât motivele de fapt cât şi cele de drept care l-au condus la soluţia adoptată. De asemenea, expunându-şi raţionamentul, judecătorul a indicat în partea finală a considerentelor şi motivul care l-a determinat să înlăture apărarea pârâtelor, respectiv interpretarea eronată a prevederilor art. 27 din O.G. nr. 51/1997, în privinţa determinării bazei de calcul a drepturilor vamale.
În orice caz, criticile formulate în cuprinsul acestui motiv nu sunt punctuale, recurentele fiind nemulţumite, la modul general că instanţa „nu a plecat de la raţionamentul şi mijloacele propuse” de ele.
O astfel de abordare este însă contrară principiului egalităţii armelor dedus de jurisprudenţă din interpretarea art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principiu care, din punct de vedere procesual, guvernează şi materia contenciosului fiscal.
1.4. Referitor la fondul cauzei
Prima instanţă a decelat corect problema supusă dezlegării, şi anume identificarea bazei de calcul a taxelor vamale în ipoteza în care ratele de leasing sunt achitate cu întârziere, nefiind respectate prevederile art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997.
În speţă, intimata SC T.A. SRL Slobozia a încheiat în cursul anilor 2004 şi 2005 mai multe contracte de leasing pentru maşini şi utilaje agricole cu firma A.C.L., societate comercială din Marea Britanie, pentru care a beneficiat de un regim de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale, în baza art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
În timpul derulării contractelor de leasing, organele vamale au constatat că societatea comercială nu a achitat ratele de leasing la termenele (scadenţarele) stabilite prin contractele de leasing şi, ca urmare, au încheiat din oficiu regimul de admitere temporară acordat, apreciind că utilizatorul nu mai poate beneficia de acesta.
Reţinând că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată contractual anterior arătată, prevăzută de altfel în art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 („utilizatorul se obligă să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele prevăzute în contractul de leasing”) şi chiar că finanţatorul are dreptul de a cere rezilierea contractului cu daune-interese, organele vamale au considerat că raporturile contractuale nu mai pot fi încadrate în categoria contractelor de leasing, element esenţial în acordarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale, şi, deci, au procedat la calcularea datoriei vamale prin recalificarea contractului, în contract de vânzare-cumpărare.
Consecinţa imediată din punct de vedere fiscal a fost calcularea obligaţiilor vamale la valoarea de intrare a bunurilor în România, regimul vamal suspensiv fiind închis ca un import definitiv.
Modul în care au procedat recurentele nu are suport în prevederile O.G. nr. 51/1997, act normativ care nu le conferă prerogativa de a reconsidera raporturile contractuale stabilite între părţile contractului de leasing extern.
Toate dispoziţiile legale invocate, art. 2, 10 şi 15 din ordonanţă se referă strict la obligaţiile pe care le au utilizatorul şi locatorul unul faţă de celălalt, precum şi la consecinţele nerespectării acestora, textele legale nefăcând nicio referire la consecinţele pe care le-ar putea antrena în planul regimului vamal suspensiv plata cu întârziere a ratelor contractului de leasing.
În acest cadru legal şi raportându-se în concret la neregula imputată utilizatorului SC T.A. SRL Slobozia, prima instanţă a stabilit în mod judicios că schimbarea regimului vamal nu a fost justificată.
Instanţa de fond nu a negat de plano dreptul recurentelor ca în condiţiile art. 95 alin. (2) C. vam. în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv să înlăture beneficiul exonerării intimatei de la plata drepturilor vamale, însă aceasta se putea realiza numai dacă societatea comercială nu finaliza operaţiunile regimului acordat în termenul prevăzut ori în cazurile indicate de art. 144 alin. (1) lit. b) şi c) din acest cod, respectiv atunci când se încalcă obligaţiile înscrise în autorizaţia de admitere temporară ori când bunurile nu sunt folosite în scopul declarat.
Or, necontestat, în cauza de faţă nu ne regăsim în aceste situaţii.
Aşa fiind, devine aplicabil art. 27 din O.G. nr. 51/1997, text legal care are următorul cuprins:
„(1) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale.
(2) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.
(3) În cazul în care utilizatorul, din vina societăţii de leasing sau a furnizorului, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract privind prelungirea termenului de leasing sau achiziţia bunului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale raportat la valoarea reziduală a bunului. Baza de calcul a taxelor vamale nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului, indiferent dacă părţile au convenit o valoare reziduală mai mică.
(4) În cazul achiziţionării bunurilor introduse în ţară în condiţiile alin. (1) şi (2), utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Baza de calcul a taxelor vamale nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului, indiferent dacă părţile au convenit contractual o valoare reziduală mai mică.
(5) Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească o nouă destinaţie vamală este cel convenit între părţi prin contractul de leasing. Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească o nouă destinaţie vamală nu poate fi mai mare de 7 ani de la data introducerii în ţară a bunului, indiferent dacă părţile au convenit prin contract o durată mai mare, cu excepţia mijloacelor destinate transportului aerian pentru care termenul menţionat este de 14 ani.
(6) Bunurile care fac obiectul unui contract de leasing încheiat între locatori/finanţatori, persoane juridice române, cu locatari/utilizatori, persoane fizice ori juridice străine, şi care se exportă din România în temeiul acestor contracte se încadrează în regimul vamal de export temporar, în conformitate cu prevederile legale în materie.
(7) Termenul în cadrul căruia bunurile obiect al unui contract de leasing, încheiat în condiţiile alin. (6), urmează să fie restituite locatorului/finanţatorului sau să primească o nouă destinaţie vamală este cel convenit între părţi prin contractul de leasing, dar nu poate fi mai mare de 7 ani de la data exportului din ţară al bunului respectiv.”
Interpretând logic şi sistematic textul citat, mai ales prevederile cuprinse în alin. (1), (3) şi (4) se ajunge la concluzia că indiferent de modalitatea în care se finalizează contractul de leasing, cu sau fără exercitarea dreptului de opţiune de cumpărare, baza de calcul a drepturilor vamale o constituie valoarea reziduală a bunului, dar nu mai puţin de 20% din valoarea de intrare a bunului, în niciun caz valoarea de intrare a acestuia în România.
Conchizând, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă nu au fost identificate motive de modificare ori casare a soluţiei primei instanţe.
De asemenea, Înalta Curte notează şi împrejurarea că soluţia adoptată este conformă cu jurisprudenţa acestei curţi, exprimată, de exemplu, prin Decizia nr. 478 din 7 februarie 2008, în care, într-o situaţie similară s-a decis că înlăturarea beneficiului exonerării de la plata drepturilor de import pe durata contractului de leasing poate fi dispusă de organele vamale doar în condiţiile Codului vamal (Legea nr. 141/1997, în prezent abrogată prin Legea nr. 86/2006) iar nu în baza O.G. nr. 51/1997.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa în nume propriu şi în numele Autorităţii Naţionale a Vămilor împotriva Sentinţei civile nr. 715 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2097/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2157/2011. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
