ICCJ. Decizia nr. 2157/2011. Contencios. Anulare acte emise de autorităţile de reglementare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2157/2011
Dosar nr. 2927/2/2010
Şedinţa publică de la 12 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC „I.D.C."; SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei anularea Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 834 din 25 martie 2010, precum şi suspendarea executării acesteia până la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de fond.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în data de 26 martie 2010 i s-a comunicat decizia atacată prin care „ţinând cont de consecinţele sociale ale deconectării unor ansambluri rezidenţiale"; se adoptă o „soluţie viabilă care să asigure accesul la un serviciu universal de primă necesitate, pentru consumatorii din ansamblul rezidenţial C.";, decizia care încalcă prevederile legale în vigoare şi drepturile sale de prestator de servicii în ansamblul rezidenţial C. A mai precizat că această decizie a fost emisă fără a avea loc vreo discuţie prealabilă legată de acest aspect, fără a fi sancţionaţi sau avertizaţi asupra unor nereguli în alimentarea cu energie electrică în ansamblul rezidenţial C.
În continuare a motivat că societatea reclamantă îşi desfăşoară activitatea în domeniul dezvoltării de proiecte imobiliare, iar în anul 1995 a început să construiască ansambluri rezidenţiale în mai multe localităţi ale ţării care au presupus şi alimentarea cu energie electrică. Pentru 6 dintre aceste ansambluri rezidenţiale, conform soluţiei de racordare emise de operatorul principal de distribuţie (E.), delimitarea patrimonială dintre acestea şi reclamantă s-a făcut cu intrarea în ansamblu, reţelele electrice din interior până la contorul fiecărei locuinţe fiind în proprietatea reclamantei. Astfel, se arată că pentru aceste ansambluri rezidenţiale a devenit prestator de servicii, respectiv a început să distribuie şi să revândă energie electrică beneficiarilor, iar pentru prestarea serviciului de distribuţie s-a aprobat de către Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei tariful de distribuţie prin Decizia nr. 2331 din 4 noiembrie 2008, iar revinderea energiei electrice se face la preţul mediu lunar de cumpărare a energiei electrice (Ordinul nr. 3/2007). A mai arătat că a făcut numeroase demersuri pentru achiziţionarea energiei electrice la un preţ cât mai mic, astfel încât beneficiarii din ansamblurile rezidenţiale să plătească o sumă cât mai mică pentru energia electrică.
Din punct de vedere legal s-a motivat că distribuţia este acea activitate de transport a energiei electrice prin reţele electrice de o anume tensiune, în vederea livrării acesteia către clienţi, în timp ce furnizarea este activitatea de comercializare a energiei electrice. Spre deosebire de activitatea de furnizare a energiei electrice care este liberalizată de la 01 iulie 2007, piaţa de furnizare a energiei electrice fiind deschisă 100% (fiecare client având astfel posibilitatea de a-şi alege în mod liber furnizorul), activitatea de distribuţie este strict reglementată printr-o legislaţie specială.
În conformitate cu prevederile art. 43 alin. (1) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, deţinătorul unei reţele de distribuţie a energiei electrice are obligaţia de a asigura accesul la reţeaua proprie prin folosirea acesteia de către consumatorii racordaţi pentru alimentarea lor cu energie electrică, conform cu reglementările Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei. Aceasta situaţie este reglementată prin prevederile „Metodologiei de stabilire a tarifului pentru distribuţia energiei electrice de către persoane juridice, altele decât operatorii principali de distribuţie a energiei electrice precum şi a condiţiilor pentru retransmiterea energiei";, aprobată prin Ordinul Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 3/2007.
Pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.
Mai întâi, pârâta a invocat excepţia puterii de lucru judecat capătului de cerere privind „suspendarea Deciziei nr. 834/2010 până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de fond";.
Prin precizarea cererii, făcută la 25 iunie 2010, reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 834/2010.
La termenul din 25 iunie 2010, Curtea a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 834/2010, în baza art. 246 C. proc. civ., iar în acest fel, excepţia autorităţii de lucru judecat a rămas fără obiect.
La 25 iunie 2010, în proces a intervenit, în interesul pârâtei, A.P.C., solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare, intervenienta a arătat că proprietarilor din ansamblul rezidenţial C., li s-a facturat de către executantul SC I.D.C. SA energia electrică, de la darea în folosinţă a ansamblului şi până la data de 1 aprilie 2010, la un preţ mai mare decât cel plătit de consumatorii casnici din România, acest lucru constituind discriminare. Mai mult preţurile practicate de constructorul imobilelor pentru energia electrică nu au fost transparente, nu s-au publicat pe site-ul acestuia, nu le-au fost comunicate nici valorile şi nici modul de calcul al acestora. În toată această perioadă ei nu au beneficiat de serviciul universal definit de art. 3 alin. (3) din Directiva Europeană nr. 54/2003, preţurile nefiind nici rezonabile, nici uşor comparabile şi nici nediscriminatorii.
Consideră că Decizia nr. 834/2010 vine în sprijinul consumatorilor de energie electrică din ansamblul C. reparând astfel discriminarea la care au fost supuşi în perioada de la darea în folosinţă a ansamblului C. - ianuarie 2005 şi până la data de 1 aprilie 2010.
La termenul din 25 iunie 2010, Curtea a admis în principiu cererea de intervenţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 3117 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea precizată formulată de reclamanta SC „I.D.C."; SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A.P.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- prin Decizia nr. 834 din 25 martie 2010, emisă de pârâtă s-a dispus ca, începând cu 01 aprilie 2010, SC „E.D.M."; SA, în calitatea sa de furnizor implicit pentru zona Muntenia, să asigure furnizarea energiei electrice la tarife reglementate pentru deţinătorii de locuinţe din incinta ansamblului rezidenţial C.
- în cauză sunt aplicabile mai multe reglementări interne şi comunitare, respectiv art. 11 alin. (1), art. 11 alin. (2) lit. a), art. 49, art. 52, art. 57 lit. a) din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice, art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 1428/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei.
- în acest context normativ, a reţinut prima instanţă că piaţa de energie electrică din România este o piaţă complexă, cu trăsături particulare care, începând cu ianuarie 2007, de la momentul aderării României ca stat membru la Uniunea Europeană, este guvernată de legislaţia Uniunii Europene în domeniu, în acord cu principiul priorităţii dreptului comunitar asupra celui naţional.
- conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Directiva Europeană 2003/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind reguli comune pentru piaţa internă de electricitate şi pentru abrogarea Directivei 96/92/CE „Statele membre garantează că toţi consumatorii casnici şi atunci când consideră adecvat, micile întreprinderi (adică întreprinderile cu mai puţin de 50 de salariaţi şi o cifră de afaceri anuală sau un bilanţ care nu depăşeşte 10 milioane de euro) beneficiază de serviciile universale, şi anume de dreptul de a li se furniza, pe teritoriul lor, energie electrică de o calitate bine definită, la preţuri rezonabile, uşor şi clar comparabile şi transparente. Pentru a se asigura furnizarea de servicii universale, statele membre pot numi un furnizor de ultimă instanţă. Statele membre impun întreprinderilor de distribuţie obligaţia de a conecta consumatorii la reţeaua lor, în baza unor condiţii şi tarife stabilite în conformitate cu procedura definită la articolul 23 alineatul (2)"; din Directivă.
Mai mult, statele membre trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru protecţia consumatorilor finali.
- A constatat instanţa de fond că în temeiul şi în executarea dispoziţiilor legale menţionate, în baza raportului favorabil al departamentului de specialitate şi pentru a îndeplini obligaţiile impuse de Directiva europeană, preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei a emis Decizia nr. 834/2010 pentru instituirea unor măsuri în vederea asigurării continuităţii alimentării cu energie electrică a deţinătorilor de locuinţe din ansamblul rezidenţial C.
Conform dispoziţiilor actului administrativ contestat, începând cu data de 1 aprilie 2010 activitatea de furnizare a energiei electrice este asigurată de către SC E.E.M. SA la tarife reglementate, la solicitarea expresă a consumatorilor, fără a restricţiona dreptul acestora de exercitare a eligibilităţii.
Referitor la aplicabilitatea în speţă a prevederilor Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 3/2007 prin care s-a aprobat Metodologia de stabilire a tarifului pentru distribuţia energiei electrice de către persoane juridice, altele decât operatorii principali de distribuţie a energiei electrice, precum şi a condiţiilor pentru retransmiterea energiei, instanţa de fond a reţinut că aceste prevederi se aplică exclusiv în situaţia în care cele trei părţi, respectiv: distribuitorul principal, distribuitorul de platformă (reclamanta) şi utilizatorii (consumatorii locuitori în ansamblul rezidenţial C.) îşi exprimă acordul cu privire la semnarea contractelor specifice acestei speţe (contractul de distribuţie şi cel de furnizare a energiei electrice), or în acesta cauză nu sunt încheiate astfel de contracte.
Prin urmare, a apreciat prima instanţă că decizia a cărei anulare se solicită nu încalcă prevederile Ordinului sus-menţionat.
Cu privire la existenţa unor debite restante către reclamantă s-a constatat faptul că se invocă incidenţa dispoziţiilor Regulamentului de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004 şi ale Procedurii privind schimbarea furnizorului de energie electrică aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 88/2009, deşi aceste dispoziţii sunt total străine cauzei.
S-a mai reţinut că între majoritatea persoanelor care deţin locuinţe în ansamblul C. şi reclamantă nu există perfectate contracte de furnizare a energiei electrice, circumstanţă în care, până la emiterea Deciziei nr. 834/2010, aceste persoane nu aveau calitate de consumatori de energie electrică, în sensul conferit de Legea energiei electrice.
A concluzionat instanţa de fond că prin emiterea Deciziei nr. 834/2010 având drept temei legal art. 52 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei a stabilit în sarcina SC E.E.M. SA dreptul de furniza energie la tarife reglementate pentru locuitorii din ansamblul rezidenţial C., şi nu obligaţia cum în mod greşit relevă reclamanta.
De asemenea, furnizorul implicit este obligat să încheie contracte de furnizare cu consumatorii captivi situaţi în zona delimitată de licenţă (art. 49 din Legea energiei electrice), iar deţinătorii de locuinţe din ansamblul rezidenţial C. se încadrează în noţiunea de consumatori captivi, circumstanţă în care furnizorul implicit, SC E.E.M. SA, are obligaţia legală de a încheia contracte de furnizare a energiei electrice, sub rezerva manifestării de voinţă expresă a consumatorilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC „I.D.C."; SA.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanta SC „I.D.C."; SA a arătat în esenţă următoarele:
1) - În ceea ce priveşte necesitatea aplicării legislaţiei europene, respectiv a prevederilor art. 3 şi alin. (5) din Directiva 2003/54/CE - arată recurentul că la momentul emiterii deciziei, locuitorii din ansamblul C. aveau asigurată alimentarea cu energie electrică, facturarea energiei electrice făcându-se cu respectarea Ordinului nr. 3/2007 emis de Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei în temeiul Legii energiei electrice, în acord cu prevederile Directivei 2003/54/CE. Prin urmare nu se pune problema neasigurării furnizării unor servicii universale.
2) - Referitor la furnizorul de ultimă instanţă, se arată că acesta a fost în mod eronat reţinut de instanţa de fond ca fiind consacrat în legislaţia naţională sub denumirea de furnizor implicit.
Atât în Directiva 2003/54/CE şi Directiva 2009/72/CE cât şi în Regulamentul de furnizare (H.G. nr. 1007/2004) se vorbeşte de serviciul universal în strânsă legătură cu furnizorul de ultimă opţiune. Ordinul Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 14/2007 este emis tocmai pentru a preveni situaţiile în care consumatorii nu beneficiază de serviciile universale şi pentru a garanta dreptul consumatorilor de a fi alimentaţi cu energie electrică la un nivel de calitate stabilită de autoritatea competentă.
3) - Arată recurentul că adresa Direcţiei Generale Energie şi Transport a Comisiei Europene, invocată de instanţa de fond are ca obiect „Racordarea” la reţeaua electrică şi nu încheierea contractului de furnizare a energiei electrice.
4) - Consideră recurentul că aplicabilitatea Ordinului nr. 3/2007 în privinţa ansamblului C. rezultă din mai multe adrese iar în art. 11 din Legea nr. 13/2007 se prevede că Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei stabileşte reglementări cu caracter obligatoriu.
Ordinul Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 3/2007 nu se aplică doar dacă „distribuitorul principal, distribuitorul de platformă şi utilizatorii îşi exprimă acordul cu privire la semnarea contractelor specifice”.
5) - De asemenea se arată că este eronată susţinerea instanţei de fond privind inaplicabilitatea Regulamentului de furnizare şi a Ordinului nr. 88/2009 cu privire la debitele restante. Astfel art. 43 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 3/2007 prevede în mod expres că beneficiarul nu poate schimba furnizorul dacă are datorii către prestator legate de plata energiei electrice şi/sau a serviciului de distribuţie decât dacă debitele sunt preluate de noul furnizor.
Se arată în acest sens că recurentul a făcut numeroase demersuri către Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei cât şi către beneficiarii din ansamblu pentru intrarea în legalitate prin încheierea contractelor şi plata datoriilor către I.D.C.
6) - A mai arătat recurentul că prevederile art. 49 din Legea nr. 13/2007 - nu sunt aplicabile întrucât de la data deschiderii totale a pieţei noţiunea de „consumator captiv” nu mai este aplicabilă putând vorbi doar de consumatori beneficiari de serviciu universal; conform Ordinului nr. 3/2007 beneficiarii sunt de tip captiv/de tip casnic, deci nu avem beneficiari consumatori captivi cărora să le fie aplicabile prevederile art. 49; art. 37 din Ordinul nr. 3/2007 prevede doar posibilitatea ca un consumator „de tip eligibil” să aleagă un alt furnizor decât prestatorul doar contract de distribuţie.
Solicită recurentul, în consecinţă admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul acţiunii şi anulării în tot a Deciziei Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 834 din 25 martie 2010.
Pârâta intimată Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei şi A.P.C. - intervenientă au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată, sentinţa fiind legală şi temeinică.
Pârâta intimată Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei a invocat de asemenea excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu respectiv excepţia dovezii calităţii de reprezentant a recurentului reclamant.
La termenul de judecată din 12 aprilie 2011, reprezentantul recurentei reclamante a depus la dosar împuternicirea legală din partea preşedintelui societăţii şi în aceste împrejurări, intimata pârâtă a renunţat la excepţia lipsei dovezii de reprezentant a semnatarului recursului promovat, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată.
Analizând cererea de recurs, normele legale incidente şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondată pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
- În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se reţine că nu sunt susţinute cele arătate de recurent în sensul că locuitorii din ansamblul C. aveau asigurată alimentarea cu energie electrică, întrucât există la dosar numeroase petiţii către pârâta intimată Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei precum şi de către Comisia Europeană - Direcţia Generală Energie şi Transport, prin care consumatorii reclamă faptul că, au loc dese întreruperi ale furnizării energiei electrice, aceasta din urmă fiind furnizată la preţuri mai mari decât cele aplicate consumatorilor casnici, solicitând Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei emiterea unei decizii în scopul de a fi preluaţi de furnizorul implicit pentru a avea acces la tarife reglementate pentru energia electrică deoarece sunt supuşi unor abuzuri din partea dezvoltatorului de proiect.
În mod corect a reţinut instanţa de fond aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 3 alin. (3) şi (5) din Directiva Europeană nr. 2003/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 în baza căreia intimata pârâtă a emis Decizia Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 834/2010 pentru instituirea unor măsuri în vederea asigurării continuităţii alimentării cu energie electrică a deţinătorilor de locuinţe din ansamblul C. - pentru a îndeplini.
- Al doilea motiv de recurs nu este fondat. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 pct. 26 şi art. 49 din Legea energiei electrice, în ceea ce priveşte furnizorul implicit. Rezultă că în primul rând această noţiune este consacrată de legislaţia naţională şi în al doilea rând în mod corect a apreciat instanţa fondului că sunt aplicabile actului contestat prevederile legale referitoare la serviciul universal şi furnizorul implicit - în acest sens fiind şi adresa Direcţiei Generale de Transport a Comisiei Europene.
- Al treilea motiv de recurs - reprezintă o susţinere neconformă cu realitatea. Din cererile adresate Comisiei Europene - Direcţia Generală Energie şi Transport, din corespondenţa A.P.C. cu oficiali ai Comisiei Europene rezultă că aceştia din urmă reclamă faptul că sunt şantajaţi şi ameninţaţi în permanenţă cu sistarea furnizării de energie electrică pentru a obţine semnarea unor contracte care nu sunt în interesul acestora, care nu le asigură accesul la un serviciu universal şi garantarea furnizării cu electricitate a consumatorilor şi accesul la un tarif reglementat.
4) În privinţa aplicabilităţii Ordinului nr. 3/2007, se reţine că susţinerile recurentei nu au nicio relevanţă întrucât acesta se aplică în situaţia în care distribuitorul principal, distribuitorul de platformă şi utilizatorii îşi exprimă acordul cu privire la semnarea contractului de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, ori tocmai acest lucru este solicitat şi reclamat de locuitorii din ansamblul C.
5) De asemenea, referitor la inaplicabilitatea în mod eronat a prevederilor Ordinului Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 88/2009 cu privire la debitele restante - se reţine că în cauză nefiind încheiate contracte de furnizare a energiei electrice nu pot fi invocate prevederile art. 43 din Regulament, nefiind vorba de schimbarea unui furnizor cu altul.
În altă ordine de idei plata datoriilor restante este unul din motivele reclamate de A.P.C., consumatorii contestând veridicitatea acestuia iar recurenta reclamantă neputând face dovada acestor cheltuieli/penalităţi, această situaţie urmând a se rezolva pe calea unor litigii diferite.
6) Nici ultimul motiv de recurs nu este fondat.
Astfel potrivit art. 49 din Legea nr. 13/2007 furnizorul implicat este obligat să încheie contracte de furnizare cu consumatorii captivi situaţi în zona delimitată de licenţă.
Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 103/2009 reglementează tarifele la energia electrică livrată de furnizorii impliciţi şi furnizorii de ultimă opţiune consumatorilor captivi, alţii decât cei casnici şi cei asimilaţi consumatorilor casnici.
Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei nr. 133/2008 stabileşte de asemenea principiile: de determinare a coşului de achiziţie al furnizorilor pentru energia electrică consumatorilor captivi, de determinare a grilelor tarifare reglementate de consumatorii captivi, de determinare a preţului mediu de vânzare a energiei electrice la consumatorii captivi.
Rezultă deci că există în continuare reglementată în legislaţia naţională noţiunea de consumator captiv.
Conform art. 3 pct. 14 din Legea energiei electrice consumatorul captiv este definit ca fiind „consumatorul de energie electrică care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul";.
Neavând încheiate contracte de furnizare energie electrică cu consumatorii ansamblului C., aceştia nu puteau să-şi aleagă furnizorul de energie electrică, existând elemente de ameninţare şi şantaj pentru încheierea contractului de furnizare energie electrică în condiţii neacceptate de consumatorii ansamblului C. şi prin urmare aceştia nu erau consumatori eligibili - erau consumatori captivi.
În conformitate cu Decizia nr. 834 din 25 martie 2010 SC E.E.M. în calitatea sa de furnizor implicit va asigura furnizarea energiei electrice la tarife reglementate pentru deţinătorii de locuinţe din ansamblul rezidenţial C., în calitate de consumatori, la solicitarea acestora - aceştia devenind consumatori eligibili.
Faţă de cele arătate mai sus, întrucât nu există în cauză motive care să atragă casarea sau modificarea sentinţei civile recurate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC „I.D.C."; SA, împotriva Sentinţei civile nr. 3117 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 2106/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5143/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
