ICCJ. Decizia nr. 246/2011. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 246/2011
Dosar nr. 2270/2/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 martie 2009 reclamanta SC T.V.A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. anularea Deciziei nr. 300 din 24 februarie 2009.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia atacată a fost sancţionată în mod nelegal, întrucât în cadrul emisiunii „A.D." nu s-a folosit un limbaj licenţios, nu s-au promovat exemple negative iar imaginile prezentate au fost editate astfel încât nicio parte a acestora să nu contravină normelor de protecţie a minorilor.
în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, a susţinut reclamanta, aceasta nu are semnificaţia din domeniul dreptului penal ci trebuie interpretată în coroborare cu art. 42 alin. (2) C. audiovizualului care se referă la obligaţia prezentării de dovezi în cazul formulării unor acuzaţii.
Referitor la obligaţia de a audia şi cealaltă parte, a arătat că emitentul actului nu a făcut nici măcar minime cercetări pentru a stabili dacă reclamanta a făcut demersuri pentru audierea părţii adverse.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1053 din 2 martie 2010 a respins acţiunea reclamantului SC T.V.A. S A în contradictoriu cu C.N.A. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Sancţiunea reclamantului cu amendă pentru încălcarea prev. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, art. 21 alin. (1) şi art. 18 lit. d) din Decizia nr. 187/2006 raportat la art. 16 alin. (3) lit. f), k) şi I) din aceeaşi decizie, precum şi dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi art. 42 alin. (2) din Decizia menţionată a fost aplicată pentru motivul că în cadrul emisiunii „A.D." din data de 13 ianuarie 2009 s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, fiind acuzată o persoană de întreţinere de raporturi sexuale cu un tânăr cu dizabilități pe care îl avea în grijă dar şi cu fiul propriu fără ca aceasta să fi fost condamnată printr-o hotărâre penală.
De asemenea, în cadrul aceleiaşi emisiuni din 16 ianuarie 2009 a fost acuzată o persoană de hărţuire sexuală fără ca persoana respectivă să fi fost audiată conform principiului audiatur et altera pars.
A treia faptă reţinută prin Decizia de sancţionare se referă la emisiunea „A.D." din 26 ianuarie 2009 în care a fost abordată problema prostituţiei masculine în intervalul orar 17.00-19.00 cu marcajul AP, încălcându-se legislaţia privind protecţia minorilor.
Autoritatea pârâtă a aplicat corect sancţiunea cu amendă întrucât normele constituţionale impun ca o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale să fie considerată nevinovată până la dovedirea nevinovăţiei sale în condiţii legale. Or, realizatorul emisiunii a „tranşat" problema vinovăţiei persoanei în cadrul emisiunii atât prin titlul propus „violat de propria mamă" cât şi prin atitudinea realizatorului care prezenta situaţia ca şi cum vinovăţia ar fi fost pe deplin stabilită.
În ceea ce priveşte emisiunea din 16 ianuarie 2009, deşi reclamanta a susţinut că emitentul actului ar fi trebuit să întreprindă demersuri pentru a verifica dacă s-a încercat audierea persoanei cu privire la care s-au formulat acuzaţii în respectiva emisiune, în situaţia dată, sarcina probei revine reclamantei întrucât aceasta este cea care afirmă un fapt pozitiv (încercarea de a audia o persoană) nu C.N.A. care afirmă un fapt negativ (lipsa acestor demersuri).
Or, reclamanta nu a dovedit în nici un mod că a încercat audierea persoanei cu privire la care a fost făcută emisiunea.
în ceea ce priveşte emisiunea din data de 26 ianuarie 2009, prima instanţă a constatat că un program de natură să afecteze grav dezvoltarea minorilor a fost difuzat într-un interval orar în care copiii aveau acces la program (17.00-19.00) cu marcajul AP.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T.V.A. SA invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia „sentinţa instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
În susţinerea motivului de recurs formulat, recurenta-reclamantă precizează că numai printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 34, art. 39 alin. (1) şi art. 42 alin. (2) din Decizia nr. 187/2006, privind Codul de reglementare a conţinutului în audiovizual şi a art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, instanţa de fond a concluzionat că sancţiunea cu amendă în cuantum de 15000 lei ce i-a fost aplicată este temeinică şi legală, aceasta, în raport de faptul că prin cele trei ediţii ale emisiunii „A.D." ce fac obiectul sancţiunii nu s-a procedat decât la prezentarea unor cazuri reprobabile, de încălcarea a unor norme legale şi morale, fiind semnalate şi condamnate fapte petrecute deja.
Cât priveşte reţinerea săvârşirii abaterii de „nerespectarea principiului constituţional al prezumţiei de nevinovăţie", recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond s-a aflat într-o gravă eroare, deoarece această obligaţie statuată la nivel constituţional este stabilită de legea fundamentală în sarcina statului şi a instituţiilor sale şi nu a operatorilor audiovizuali, acest principiu referindu-se exclusiv la raporturile de drept penal.
Semnificaţia juridică a acestei obligaţii stabilită de C.N.A., prin Decizia nr. 187/2007 arată recurenta, este cu totul alta decât cea prevăzută în Constituţia României, respectarea ori încălcarea acestei obligaţii putând fi stabilită doar prin raportare la obligaţia stabilită de art. 42 alin. (2) C. proc. civ. audiovizualului, conform căreia „în cazul în care în emisiunile audiovizualului se aduc acuzaţii unor persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi".
Or, în speţă, susţine recurenta-reclamantă, faptele criticate au fost în fiecare caz în parte susţinute cu înregistrări video sau foto, deci nu se pune problema nedovedirii acuzaţiilor.
O altă critică adusă sentinţei instanţei de fond se referă la faptul că în mod eronat s-a reţinut de prima instanţă că recurenta-reclamantă a încălcat principiul „audiatur et altera pars", în sensul că nu ar fi încercat ascultarea persoanelor „acuzate" în cadrul emisiunilor respective, pentru ca acestea să-şi exprime punctul lor de vedere, recurenta susţinând că aceasta obligaţia îi revenea intimatului-pârât, care trebuia să facă unele minime cercetări şi să stabilească dacă într-adevăr recurenta a depus diligenţe în acest sens.
Cât priveşte emisiunea din 26 ianuarie 2009, recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat s-a considerat că prin subiectul prezentat şi care viza problema prostituţiei masculine ar fi fost afectată dezvoltarea copiilor, aceasta pentru că simpla abordare, în scopul combaterii virulente a unui aspect negativ din societate, nu poate reprezenta un pericol la adresa dezvoltării copiilor, ci din contră.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa anulării Deciziei de sancţionare nr. 300 din 24 februarie 2009.
Intimatul C.N.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Critica formulată de recurenta-reclamantă vizând încălcarea principiului ce se referă la prezumţia de nevinovăţie este neîntemeiată.
Recurenta-reclamantă susţine că respectarea prezumţiei de nevinovăţie s-ar raporta la dispoziţiile art. 42 alin. (2) C. audiovizualului şi nu la normele constituţionale care reglementează acest principiu.
Or, reglementarea principiului respectării prezumţiei de nevinovăţie se regăseşte şi în dispoziţiile Codului audiovizualului, art. 34 alin. (1) care statuează că „orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atât timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă şi irevocabilă".
Această prevedere este însă în concordanţă cu prevederile art. 23 pct. 11 din Constituţia României, potrivit cărora până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, precum şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, conform cărora orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă şi irevocabilă.
În virtutea acestor reglementări, radiodifuzorii au obligaţia de a respecta acest principiu până ce vinovăţia persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale va fi legal stabilită.
Or, în cadrul ediţiei din 13 ianuarie 2009, radiodifuzorul a încălcat prezumţia de nevinovăţie, întrucât a fost acuzată o persoană că a întreţinut raporturi sexuale cu un tânăr cu dizabilităţi pe care îl avea în grijă, dar şi cu propriul fiu, fără ca la momentul emisiunii, aceasta să fie condamnată printr-o hotărâre penală definitivă.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că realizatorul emisiunii a „tranşat" problema vinovăţiei persoanei în cadrul emisiunii, atât prin titlul afişat pe ecran „violat de propria mamă", cât şi prin atitudinea realizatorului care a prezentat situaţia în aşa fel încât „vinovăţia ar fi fost pe deplin dovedită".
Faţă de cele relatate, se observă că recurenta reclamantă este în eroare când susţine că respectarea prezumţiei de nevinovăţie s-ar raporta la obligaţia stabilită prin art. 42 alin. (2) C. proc. civ. audiovizualului, deoarece acest text face referire la obligaţia radiodifuzorului, ca în cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unor persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute de dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere, iar dacă acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor acesta trebuie să respecte principiul „auditur et altera pars".
Cele două articole, art. 34 alin. (1), respectiv art. 42 alin. (2) C. proc. civ. audiovizualului, conţin deci reglementări diferite cu privire la principii diferite.
Cea de-a doua critică ce vizează încălcarea principiului „auditur et altera pars", formulată de recurenta reclamantă este şi ea neîntemeiată.
Contrara celor susţinute de recurentă, acest principiu a fost încălcat în emisiunea din 16 ianuarie 2009, când nu i s-a oferit posibilitatea angajatului I.S.V. Slobozia, acuzat de hărţuire sexuală, să-şi exprime punctul de vedere cu privire la acuzaţiile aduse, deşi radiodifuzorul avea această obligaţie.
Recurenta-reclamantă, vine, în apărarea sa, cu argumente în sensul că intimatul-pârât ar avea obligaţia de a face cercetări şi de a stabili dacă recurenta a făcut demersuri pentru ca persoanele „acuzate" să-şi exprime punctul de vedere cu privire la acuzaţiile aduse.
Astfel cum corect susţine intimatul-pârât C.N.A., legislaţia audiovizualului constituie, în prim rând, în sarcina radiodifuzorului această obligaţie, acesta fiind cel care aduce acuzaţii şi deci trebuie să solicite persoanei acuzate punctul de vedere, astfel cum este prevăzut de art. 42 alin. (2) C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că sarcina probei revine recurentei-reclamante, care nu a dovedit în niciun mod că a încercat audierea persoanei care a fost subiectul emisiunii din 16 ianuarie 2009.
În fine, printr-o cea de-a treia critică formulată, recurenta-reclamantă susţine că în mod eronat a considerat instanţa de fond că prin subiectul prezentat în emisiunea din 26 ianuarie 2009 s-ar fi creat un pericol la adresa dezvoltării copiilor.
Simpla abordare a unui eveniment negativ din societate, arată recurenta, nu poate reprezenta un pericol la adresa dezvoltării copiilor.
Or, aşa cum în mod corect s-a susţinut de către C.N.A. prin Decizia atacată, prin subiectele tratate în ediţiile emisiunii „A.D.", monitorizate, din zile de 13, 16 şi 26 ianuarie 2009, în intervalul orar 17-19, în direct, cu marcajul AP, radiodifuzorul a încălcat grav prevederile din legislaţia audiovizualului privind protecţia minorilor.
Mediatizarea unor astfel de cazuri în intervalul orar 17,00 – 19,00 cu marcajul AP (producţii audiovizuale care pot fi vizionate de copiii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părţii ori familia) a dus la accesul neîngrădit al minorului la vizionarea lor, aspect de natură a afecta dezvoltarea armonioasă a acestora.
Sub acest aspect, instanţa de fond în mod corect a reţinut în considerentele sentinţei că emisiunea din 26 ianuarie 2009 a avut un conţinut neadecvat orei de difuzare, fiind abordată problema prostituţiei masculine, în intervalul orar 17,00 – 19,00, fapt de natură a afecta dezvoltarea psihică şi morală a copiilor, deosebit de nociv pentru aceştia, ştiut fiind că discernământul lor este diminuat şi există tendinţa de a imita cu uşurinţă comportamentele adulţilor.
Potrivit art. 16 alin. (2) C. audiovizualului şi art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului, radiodifuziunii au responsabilitatea clasificării producţiilor audiovizuale, responsabilitate ce vizează alegerea intervalului orar de difuzare a producţiei respective, în funcţie de programul transmis.
Or, în speţă, recurenta-reclamantă nu a dovedit o astfel de responsabilitate pentru ca minorii care se uită la televizor, în acest interval orar, să fie protejaţi.
În raport de cele precizate şi având în vedere prevederile art. 10 alin. (3) lit. e) din Legea audiovizualului, conform cărora Consiliul are obligaţia de a asigura protejarea demnităţii umane, a dreptului la propria imagine precum şi cea a minorilor, se constată că emiterea unei sancţiuni de C.N.A. în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia nr. 300 din 24 februarie 2009, decizie menţinută de către instanţa de fond prin pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, este consecinţa aplicării în mod corect a legislaţiei în vigoare ce reglementează domeniul audiovizualului, în concordanţă şi cu legislaţia europeană, legislaţie care respectă şi ocroteşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, de a nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, imaginii şi demnităţii persoanelor-subiecte ale discuţiilor din emisiunile difuzate, cât şi dezvoltării mentale şi morale a copiilor.
Aşa fiind, cum sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul declarat de reclamantă se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T.V.A. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1053 din 2 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 233/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 250/2011. Contencios → |
|---|
