ICCJ. Decizia nr. 233/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 233/2011
Dosar nr. 913/59/2010
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 417 din 01 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC S.P. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 emisă de pârâtă şi a respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut cu privire la suspendarea de drept a deciziei de impunere, că apărarea reclamantei potrivit căreia cele două decizii de impunere, respectiv, Decizia nr. 65 din 25 martie 2009 şi Decizia nr. 482 din 14 iulie 2010 au acelaşi conţinut, este neîntemeiată.
În acest sens, s-a reţinut că prima decizie s-a emis în urma inspecţiei fiscale finalizată prin RIF 1094 din 03 martie 2009 şi a fost desfiinţată pe motiv de lipsă a justificării alegerii metodei de calcul a preţurilor de transfer dintre reclamantă şi societatea irlandeză pe când cea de-a doua decizie are la bază RIF 8411 din 14 iulie 2010 prin care omisiunea iniţială a fost complinită.
Or, conţinutul unui act administrativ include operaţiunile administrative şi materiale premergătoare care au stat la baza întocmirii lui (şi care nu produc efecte prin ele însăşi ci pregătesc emiterea actului administrativ), în speţă actul material de control şi raportul de inspecţie fiscală (RIF), ceea ce înseamnă că cele două decizii nu au conţinut identic. Cea de-a doua inspecţie fiscală nu a fost una pur formală şi nu este reductibilă la prima deşi a ajuns la aceleaşi concluzii.
Pe fond, cu privire la condiţia cazului bine justificat, instanţa a constatat, fără a prejudeca fondul cauzei, că întregul capital al reclamantei este deţinut de D.J.D. care posedă şi 44 % din acţiunile S.I.I. din Irlanda, ceea ce face ca dl. D. să fie persoană fizică afiliată la ambele societăţi, în sensul art. 7 pct. 21 lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Acest lucru însă nu prezintă relevantă, deoarece problema preţurilor de transfer nu se pune între o persoană fizică şi o persoană juridică, dar este relevant pentru a stabili relaţia de afiliere între reclamantă şi societatea irlandeză, între care a existat transfer de bunuri.
Deşi reclamanta nu deţine direct vreun titlu de participare la S.I.I., ea deţine indirect, prin dl. D., care este persoană afiliată, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 pct. 21 lit. c) (i); aşadar, reclamanta este afiliată la societatea irlandeză.
Mutatis mutandis, şi societatea irlandeză este afiliată la cea română deoarece deţine indirect, prin dl. D., 100 % din titlurile de participare la persoana juridică română.
În aceste condiţii, s-a reţinut că nu există motive rezonabile de îndoială privind existenţa relaţiei de afiliere.
În ce priveşte modalitatea adoptată de organul fiscal privind metoda de calcul a preţurilor de transfer, instanţa a constatat că inspecţia fiscală a înlăturat metoda marjei nete folosită de reclamantă (adică una din cele 5 metode legale de verificare a preţurilor de transfer cf. art. 11 Cod Fiscal) şi a înlocuit-o cu metoda cost-plus (de asemenea, metodă permisă de lege şi folosită de reclamantă pentru determinarea preţurilor de înregistrare în contabilitate a produselor finite).
În esenţă, metoda marjei nete se întemeiază pe comparaţia tranzacţiilor încheiate între persoane afiliate cu tranzacţiile încheiate de persoana verificată cu persoane independente (în speţă, nu e cazul deoarece tranzacţiile în discuţie s-au făcut doar cu persoana afiliată) sau, cu tranzacţii încheiate între persoane independente. Această din urmă variantă a fost urmată de reclamantă.
Obiecţia principală formulată de organele fiscale a fost legată de faptul că cele 9 companii au fost selectate preferenţial, cu excluderea societăţilor concurente.
În condiţiile în care reclamanta nu a adus nicio dovadă în combaterea obiecţiei formulate, instanţa a apreciat ca fiind legal comportamentul organului de control fiscal care a manifestat suspiciuni faţă de metoda utilizată de reclamantă şi a înlăturat-o, înlocuind-o cu metoda cost-plus.
Instanţa a apreciat că poziţia organului fiscal, confruntat cu înscrisuri contabile din care rezultă pierderi constante ale reclamantei pe perioada 2005-2008, concomitent cu preţuri scăzute practicate faţă de o societate afiliată, este explicabilă, situaţia fiind de natură să dea naştere unei prezumţii defavorabile reclamantei, pe care aceasta a avut ocazia să o combată prin probe şi explicaţii care să facă inteligibilă activitatea în pierdere pe parcursul a 4 ani, ceea ce nu a fost cazul.
Prin urmare, metoda cost plus folosită de organul fiscal este una legală şi pare să fie adecvată, în condiţiile în care, reclamanta nu a produs nici un argument direct împotriva acestei metode (ci doar împotriva înlocuirii pretins nejustificate), astfel că, instanţa a constatat că nu există un caz bine justificat de suspendare a executării actului de impunere.
Cu privire la paguba iminentă, instanţa a constatat faptul că nu s-a făcut dovada, în mod credibil, a pagubei pe care ar suporta-o reclamanta în cazul executării deciziei de impunere.
În plus, raportat la profitul realizat pe anul 2009, de 2.105.169 lei şi cifra de afaceri de 31.704.361 lei, datoria fiscală stabilită prin actul de impunere nu pare să conducă la o paguba iminentă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamata SC S.P. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi pentru aplicarea şi interpretarea greşită a legii în esenţă pentru următoarele motive:
Consideră recurenta – reclamantă că instanţa de fond în mod netemeinic nu a constatat că Decizia a cărei suspendare se solicită nu are ca temei de drept art. 7 pct. 21 lit. c) ci se invocă doar art. 7 pct. 21 lit. B) din Legea nr. 571/2003. Se arată că în mod eronat instanţa a ignorat o expertiză depusă la dosar din care reiese clar că cele două societăţi nu pot fi afiliate după acest temei de drept greşit invocat şi aplicat de inspectorii fiscali.
- În ceea ce priveşte înlocuirea marjei nete utilizate de reclamantă cu metoda cost plus, inspectorii fiscali au stabilit că reclamanta ar fi trebuit să vândă produsele sale la un preţ cu mult mai mare decât au fost vândute de clienţii SC S.I.I. L.T.D., deşi nu justifică în nici un fel de unde au ajuns la marja de profit de 14-15% şi care este actul normativ aplicabil.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor susţineri însă a făcut aprecieri cu privire la faptul că reclamanta vinde aceleaşi produse cu S.A. şi că nu s-a făcut dovada că aceste produse nu sunt similare iar această discuţie poate fi făcută odată cu fondul cauzei.
- Referitor la prevenirea unei pagube iminente, se arată de recurentă că prin punerea în executare a deciziei nr. 482/2010 au fost blocate toate conturile societăţii şi în mod implicit plăţile către furnizori, proprietarii spaţiilor închiriate, restanţe la credite, la leasinguri etc.
S-a mai arătat că instanţa de fond îşi anulează propriile susţineri atunci când precizează că în raport de profitul deţinut în anul 2009 nu există prejudiciu, în acest sens ar trebui considerat că preţurile sunt corecte dacă s-a obţinut profitul invocat.
În drept motivele de recurs invocate se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând cererea de recurs, normele legale incidente precum şi în conformitate cu art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu este fondată pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează:
În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.
Principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege.
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat aceasta ar putea fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate.
În speţă, recurenta invocă neaplicarea unui text de lege respectiv art. 7 pct. 2 lit. c) (i) din Legea nr. 571/2003 şi o anumită expertiză de care instanţa fondului nu a ţinut cont în aprecierea – situaţiei privind afilierea societăţii reclamante cu o persoană fizică.
Se reţine că din motivele invocate, la o simplă „pipăire" a fondului nu se poate aprecia temeinic asupra acestor situaţii decât în cadrul judecăţii pe fond a cauzei. A determina ce lege se aplică raportului juridic dedus judecăţii, care este baza legală a impunerii diferitelor obligaţii fiscale stabilite de organele fiscale este fără îndoială un atribut al instanţei care soluţionează cererea de anulare a actului administrativ fiscal respectiv, şi nu poate constitui o apreciere pentru a concretiza existenţa cazului bine justificat.
În acest sens, nici invocarea temeiniciei sau netemeiniciei metodei de calcul folosite pentru stabilirea preţurilor, nici proba cu expertiză contabilă nu pot fi valorificate în soluţionarea cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Analiza îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru a nu fi prejudiciat fondul litigiului.
Prin urmare, condiţia cazului bine justificat nu este îndeplinită prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, se reţine că în lipsa cercetării şi analizării acesteia cu un caz bine justificat, nu poate fi considerată ca o condiţie îndeplinită, chiar dacă s-a început executarea deciziei de impunere întrucât actele administrative sunt executorii din oficiu.
În consecinţă, constatând că în cauză nu există întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situaţie reţinută şi de instanţa fondului şi întrucât nu există motive de casare sau de modificare a sentinţei recurate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S.P. SRL Lugoj împotriva sentinţei nr. 417 din 01 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 232/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 246/2011. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
