ICCJ. Decizia nr. 2521/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2521/2011
Dosar nr. 76/42/2011/a3
Şedinţa publică de la 4 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 25 ianuarie 2011 şi ulterior precizată, reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa - Biroul Vamal Constanţa Sud, suspendarea executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, prin care au fost reţinute în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată reprezentând acciză şi TVA, în cuantum de 6.174.119 lei, precum şi majorări de întârziere şi penalităţi în cuantum de 1.234.206 lei, până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii privind anularea Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010.
În motivarea cererii de suspendare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a susţinut că a formulat contestaţie administrativă în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, înregistrată sub nr. 167048 din 24 noiembrie 2010 la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 212/2010.
Reclamanta a susţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând că există un caz bine justificat în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând o certitudine a abuzului pârâtelor, în sensul că organele vamale au procedat la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu privire la aceeaşi declaraţie vamală, acelaşi import şi aceeaşi materie impozabilă, încălcând prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.
Sub acest aspect, a relevat faptul că la data de 12 august 2010, pârâta a efectuat controlul vamal cu privire la importul de tutun cuprins în declaraţia vamală din 13 iulie 2010, obiectivul controlului constând în reverificarea declaraţiei menţionate anterior, iar în urma controlului D.R.A.O.V. a schimbat încadrarea tarifară corect declarată de reclamantă şi a decis în mod complet eronat şi neîntemeiat că marfa înscrisă în declaraţia vamală amintită se încadrează la poziţia tarifară – altele, din cadrul secţiunii – tutun pentru fumat, cu sau fără înlocuitori, în orice proporţie pentru care tariful vamal prevede taxă vamală preferenţială 52,4% şi acciza de 81 Euro/kg, în consecinţă, organele vamale au emis Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal.
Ulterior, la data de 26 octombrie 2010, pârâta a efectuat un nou control vamal cu privire la acelaşi import de tutun expandat menţionat, iar obiectivul controlului a constat în reverificarea aceleiaşi declaraţii vamale şi, pe cale de consecinţă, în temeiul Procesului verbal de control din 26 octombrie 2010 şi al Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010, organele vamale au obligat societatea la plata accizei, a TVA, precum şi la majorări de întârziere şi penalităţi.
În altă ordine de idei, a susţinut că încadrarea tarifară a acestui produs la poziţia tarifară tutun pentru fumat realizată de pârâtă prin certificatul de analiză din 03 august 2010 este nelegală şi complet nejustificată, concluziile arătând că este vorba de tutun expandat, determinat conform Regulamentului EEC nr. 3311/1986 în proporţie de 96,5%.
A mai arătat reclamanta că este îndeplinită şi condiţia privind iminenţa producerii unei pagube având în vedere suma contestată, dar şi faptul că împotriva societăţii au fost emise 5 decizii având o valoare totală de 35.158.476 lei, iar punerea în executare a deciziilor emise în mod nelegal, pentru recuperarea unor sume exorbitante pretins a fi datorate ar genera un real dezechilibru în patrimoniul său, afectând în mod cert solvabilitatea firmei şi posibilităţile de plată inclusiv a taxelor datorate în mod curent bugetului de stat si a salariilor angajaţilor săi.
În plus, efectuarea unor plăţi nedatorate ar echivala cu aplicarea unui tratament injust, imposibil de remediat, fiind binecunoscut faptul că în cadrul executării silite bugetare, întoarcerea executării silite este extrem de dificilă, întrucât, conform prevederilor legale aplicabile (i.e., art. 115 şi urm. C. proc. fisc.) sumele deja executate nu se vor restitui de către organele de executare fiscală ci mai curând vor fi compensate din sume datorate eventual în viitor, fiind deja de notorietate existenţa la nivel naţional a unui deficit financiar considerabil al bugetului de stat, fapt ce ar determina îngreunarea modalităţilor de recuperare a sumelor care vor primi, cu siguranţă, o altă destinaţie bugetar-financiară, astfel încât returnarea sumelor executare ar urma o procedură extrem de anevoioasă.
La data de 8 martie 2011, reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a depus recipisa de consemnare emisă de către C.E.C. Bank – Sucursala Ploieşti la data de 03 martie 2011, pentru cauţiunea în sumă de 431.030,95 lei.
Prin sentinţa nr. 88 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanţa, formulată de reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 431.030, 95 lei, după rămânerea definitivă a hotărârii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanţa s-a constatat, în urma expertizării mărfii declarate şi a certificatului de analiză din 03 august 2010, faptul că reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL a importat tutun expandat, procentul de tutun expandat fiind de 96,5%, iar încadrarea tarifară conform dispoziţiilor legale a fost în conformitate cu regulile de interpretare 1 şi 6, dat fiind rezultatul analizelor de laborator şi modalitatea de prezentare la vămuire.
Fără a examina fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că susţinerile reclamantei nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În concret, a reţinut că argumentele privind încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în sensul efectuării a două controale vamale de reverificare cu privire la aceeaşi declaraţie vamală, nu constituie un caz bine justificat, în condiţiile în care, pârâta a procedat la stabilirea accizei prin raportare la rezultatele analizelor de laborator şi a dispoziţiilor Legii nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, utilizându-se Regulile generale pentru interpretarea sistemului armonizat din Convenţia Internaţională privind sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor încheiate la Bruxelles, ratificată prin Legea nr. 98/ 1996 şi Regulamentului CEE nr. 3311/1986.
În aceeaşi măsură a constatat că şi argumentaţia referitoare la încadrarea tarifară a produsului nu este întemeiată, în condiţiile în care acest aspect nu a fost contestat, iar pârâta a reţinut, deopotrivă, că este vorba de tutun expandat, însă la stabilirea poziţiei tarifare de încadrare a avut în vedere normele aplicabile în ansamblu şi nu fracţionat
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de reclamantă în susţinerea cererii de suspendare vizează fondul cauzei, respectiv, nelegalitatea actului administrativ, aspect ce excede însă cadrului procesual.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, s-a apreciat că susţinerile reclamantei privind situaţia economică grea, imposibilitatea întoarcerii executării, a sumelor mari reţinute, nu dovedesc prejudiciul material viitor si previzibil, fiind simple afirmaţii care nu pot fi avute în vedere de instanţă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC C.T.I.E.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., conform cărora cauza poate fi examinată sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de recurs invocat, sunt următoarele:
1) Instanţa de fond nu a examinat probele administrate în cauză, normele incidente şi argumentele expuse de către reclamantă, rezumându-se la a indica în mod superficial aprecieri insignifiante în raport cu noţiunea de caz bine justificat, considerent pentru care se impune cenzurarea sentinţei civile recurate.
Susţine recurenta-reclamantă că există o serie de argumente de fapt şi juridice, menite să conducă la concluzia că asupra actului administrativ atacat şi a cărui suspendare a executării s-a solicitat, Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de intimata-pârâtă, planează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea acestuia.
Acest fapt rezultă din însăşi problematica supusă discuţiei referitoare la corectitudinea încadrării tarifare la poziţia tarifară a tutunului importat de către recurenta-reclamantă, încadrare stabilită în mod arbitrar de intimata-pârâtă, organele vamale procedând la efectuarea a două controale vamale de reverificare, cu privire la aceeaşi declaraţie vamală, privind acelaşi import şi la aceeaşi materie impozabilă, încălcând flagrant prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi demonstrând de fapt abuzul şi nelegalitatea emiterii actului administrativ atacat.
Recurenta-reclamantă critică sentinţa instanţei de fond pe aspectul motivelor contradictorii şi discriminatorii ce le conţine, prima instanţă calificând, prin propriile interpretări eronate, o modalitate de încadrare într-o anumită poziţie tarifară, încălcând astfel prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, iar sub aspectul cazului bine justificat motivarea lipseşte cu desăvârşire, nefiind examinate probele şi nerăspunzându-se la toate apărările formulate de părţi.
2) În ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube, recurenta-reclamantă critică sentinţa instanţei de fond pentru motivarea lacunară, prima instanţă anihilând nemotivat validitatea înscrisurilor financiar-contabile depuse în cauză, practic în considerentele hotărârii neregăsindu-se decât consideraţii cu valoare de principii asupra pagubei iminente.
3) Prima instanţă nu a dat eficienţă, ignorând cu desăvârşire jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depusă la dosarul cauzei şi din care rezultă interpretarea dată celor două noţiuni – caz bine justificat şi paguba iminentă, acestea fiind de fapt cele două condiţii stipulate de prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ pentru admiterea unei cereri de suspendare.
Intimata-pârâtă Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, în numele şi pe seama Autorităţii Naţionale a Vămilor şi în numele Biroului Vamal Constanţa Sud, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, în speţă nefiind întrunite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ – cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate, legislaţia incidentă în speţă, precum şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
În fapt, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal în cuantum de 7.408.325 lei, până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii privind anularea actelor administrative, decizia fiind emisă în baza procesului-verbal de control din 16 octombrie 2010, control ce a avut ca obiect reverificarea declaraţiei vamale din 13 iulie 2010.
În procesul-verbal de control din 16 octombrie 2010 organele vamale menţionează în mod expres faptul că pentru mărfurile ce au făcut obiectul Declaraţiei Vamale din 13 iulie 2010, Biroul Vamal Constanţa Sud a mai întocmit Decizia nr. 167/2010 şi procesul-verbal de control din 12 august 2010, prin care au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 144.223 lei, exclusiv cu titlu de taxe vamale şi TVA, statuându-se în mod expres că acciza nu se datorează în vamă.
Rezultatul celui de-al doilea control, când s-a procedat la reverificarea Declaraţiei Vamale din 13 iulie 2010, s-a concretizat prin încheierea procesului-verbal de control din 26 octombrie 2010 şi al Deciziei nr. 212/2010, de această dată în sarcina recurentei-reclamant menţinându-se obligaţia de a plăti acciza în cuantum de 4.979.126 lei, TVA în cuantum de 1.194.991 lei, precum şi majorări de întârziere şi penalităţi în cuantum de 1.234.206 lei, în total suma de 7.408.325 lei.
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ – cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube – şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanţa.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Definiţia cazului bine justificat este dată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele „împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Deci, existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Or, în speţă, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, faptul că s-a procedat la o dublă reverificare din punct de vedere fiscal a societăţii, verificări soldate cu două aprecieri radical opuse ale organelor vamale, în privinţa accizei vamale datorată în vamă, constituie un argument juridic puternic ce justifică existenţa unui caz bine justificat în sensul unei aparente nelegalităţi a actului administrativ adus în discuţie – Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010, chiar şi la o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
Cele două controale vamale de reverificare s-au făcut cu privire la aceeaşi declaraţie vamală, cu privire la acelaşi import şi la aceeaşi materie impozabilă, reţinându-se o altă încadrare tarifară de către organele vamale, prin încadrarea tutunului expandat într-o altă categorie tarifară referitoare la tutun de fumat, în funcţie de această încadrare tarifară fiind datorate sau nu obligaţia de plată suplimentară a accizei, obligaţie pe care însăşi organul vamal a soluţionat-o în mod diferit în cadrul dublei reverificări din punct de vedere fiscal.
Pe de altă parte, trebuie precizat că este îndeplinită şi condiţia legală prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi anume sesizarea în condiţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ a autorităţii emitente a actului administrativ atacat, recurenta-reclamantă formulând contestaţie împotriva actelor administrative emise.
Înalta Curte a statuat în speţe similare că este admisibilă o cerere de suspendare a executării actului administrativ, formulată în condiţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, atâta timp cât nu s-a dat o rezolvare contestaţiei formulate în procedura prealabilă administrativă, fiind necesar a se cunoaşte şi poziţia emitentului actului administrativ atacat în contencios.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că în practica Înaltei Curţi, într-o speţă similară – Decizia nr. 1287/2010 pronunţată în Dosar nr. 8239/2/2009, s-a apreciat că relevant în a aprecia existenţa cazului bine justificat este faptul că, referitor la aceeaşi problemă de drept fiscal şi ca rezultat al aceluiaşi act de control, organele fiscale au emis deja două procese verbale de control şi două decizii de impunere, acesta fiind încă un aspect de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că în mod nejustificat, numai printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ instanţa de fond a considerat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ – în speţă decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de organul vamal.
În ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, sentinţa primei instanţe este deficitară în privinţa motivelor pentru care a considerat că nu este îndeplinită nici această a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
A reţinut instanţa de fond că susţinerile reclamantei privind situaţia economică grea, imposibilitatea întoarcerii executării a sumelor reţinute, nu dovedesc prejudiciul material viitor şi previzibil, astfel că nu pot fi avute în vedere de instanţă.
Or, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, executarea unei creanţe în cuantum de 7.408.325 lei, constituie neîndoielnic un prejudiciu material serios pentru orice agent economic, indiferent de cifra sa de afaceri, mai ales când, aşa cum s-a precizat mai sus legalitatea stabilirii debitului este pusă sub semnul îndoielii.
Prin punerea în executare a Deciziei nr. 212/2010 este certă şi iminentă producerea unei pagube iremediabile în patrimoniul societăţii recurente, în cazul blocării conturilor societatea putând intra în incapacitate de plată, fapt ce ar conduce la falimentul societăţii, făcând imposibilă şi achitarea sumelor pe care le datorează la bugetul de stat, sume al căror cuantum nu este de neglijat.
În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că organele fiscale au dreptul de a iniţia, în orice moment, procedurile de punere în executare a actului administrativ contestat, independent de data emiterii actului, prin formalităţile de executare silită prevăzute de codul de procedură fiscală.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere şi faptul că posibilitatea suspendării actelor administrative este consacrată şi în documente emise de organisme internaţionale în condiţii similare cuprinse în Legea contenciosului administrativ, în acest sens fiind Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 13 septembrie 1989, privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanţa o va acorda atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor şi intereselor apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.
Ca o concluzie a celor expuse, Înalta Curte constată că în speţă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, astfel încât va admite recursul formulat de reclamantă, recurs ce se priveşte a fi fondat şi, ca o consecinţă, sentinţa instanţei se va modifica în sensul admiterii cererii de suspendare formulată de reclamantă, suspendare ce priveşte Decizia nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanţa Sud, până la pronunţarea instanţei de fond.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C.T.I.E.C. SRL Buzău împotriva sentinţei nr. 88 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti - secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite cererea de suspendare formulată de reclamantă.
Suspendă executarea deciziei nr. 212 din 26 octombrie 2010 emisă de D.R.A.O.V. – Biroul Vamal Constanţa Sud, până la pronunţarea instanţei de fond.
Obligă intimata-pârâtă la 6,45 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2511/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 2525/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
