ICCJ. Decizia nr. 2529/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2529/2011
Dosar nr. 8538/2/2009
Şedinţa publică de la 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii L.L.S. şi B.L.A.D. au solicitând, în cotradictoriu cu pârâta Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei să desemneze evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în Bucureşti, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere.
În motivarea acţiuni, reclamanţii au arătat că prin Decizia nr. 394 din 19 noiembrie 2007 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus menţionat, compus din teren in suprafaţă de 980,34 mp si construcţie în suprafaţă de 742,81 m.p., iar dosarul conţinând această dispoziţie a fost comunicat Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 39771/CC.
Reclamanţii au susţinut că sunt vătămaţi în drepturilor lor prin nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de litispendenţă şi excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 394/2007 emisă de A.V.A.S., iar pe fondul cauzei, precizând că dosarul conţinând dispoziţia emisă, însoţită de actele ce au stat la baza emiterii acesteia, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 39771/CC.
Totodată, a invocat decizia nr. 2815/2008 privind ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire şi a arătat că în urma verificării legalităţii cererii de restituire în natură, s-a constatat faptul că dosarul de despăgubire nr. 39771/CC nu este complet, impunându-se completarea lui cu înscrisuri privind dreptul de proprietate asupra terenului precum şi copii de pe actele de identitate ale persoanelor îndreptăţite.
La termenul de judecată din 16 februarie 2010, reclamantele şi-au precizat acţiunea în sensul că au chemat în judecată şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia să emită titlu de plată pentru suma de 500.000 RON si titlu de conversie în acţiuni emise de Fondul ,,Proprietatea"; pentru suma reprezentând diferenţa dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire şi valoarea înscrisă în titlul de plată pentru imobilul compus din construcţie formată din două corpuri de clădire cu parter şi etaj în suprafaţă de 742,81 mp şi terenul în suprafaţă de 980,34 mp situat in Bucureşti, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantele au solicitat obligarea acesteia sa emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei de 1.924.020 Euro, în urma verificării raportului de evaluare a imobilului situat in Bucureşti, întocmit de D.G., expert evaluator proprietăţi imobiliare, în noiembrie 2009 echivalent în lei la cursul B.N.R. din data emiterii deciziei, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru imobilul menţionat; obligarea ambelor pârâte la plata unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii in termenul de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea paratelor la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicabilă conducătorului autorităţii centrale şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de prematuritate a primului capăt de cerere, cu privire cerere referitoare la penalităţi a solicitat respingerea ca inadmisibilă, iar în privinţa daunelor morale a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
Prin încheierea din data de 13 aprilie 2010, prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă şi excepţia de litispendenţă, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1816 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamante, a obligat pârâta să procedeze la analiza dosarului reclamantelor nr. 39771/CC în vederea emiterii titlului de despăgubire, respingând capătul de cerere privind obligarea A.N.R.P. să emită titlul de plată pentru suma de 500.000 RON si titlul de conversie pentru diferenţă, ca prematur formulat.
Prin aceeaşi sentinţă, a respins capetele de cerere privind obligarea ambelor pârâte la plata unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii în termenul de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia şi de obligare a pârâtelor la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicabilă conducătorului autorităţii centrale, ca neîntemeiat, precum şi capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat.
Totodată, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către reclamante a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 394 din 19 noiembrie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului s-a propus, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 980,34 mp şi construcţie în suprafaţă de 742,81mp, dispoziţia de restituire împreună cu dosarul fiind înaintate la Comisia Centrală, în anul 2005, formându-se dosarul nr. 39771/CC.
Dosarul reclamantelor a fost verificat sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură de către Comisie, ocazie cu care s-a constatat că nu cuprinde toate înscrisurile prevăzute de lege, respectiv înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate asupra terenului, precum şi copii de pe actele de identitate ale persoanelor îndreptăţite, solicitând astfel entităţii care a soluţionat notificarea completarea dosarului cu aceste acte, precum şi identificarea cu precizie a imobilului pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, întrucât nu există dovada din care să reiasă că imobilul preluat prin naţionalizare este identic cu cel pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, în ceea ce priveşte suprafaţa construcţiei şi a terenului.
Ulterior, prin adresa din 06 iulie 2009, au fost depuse mai multe înscrisuri printre care un raport de expertiză tehnică având ca obiect identificarea construcţiilor vechi aflate pe terenul din Bucureşti, aşa cum au fost înscrise în Cartea funciară din anul 1946 şi identificarea eventualelor construcţii edificate pe acest teren după această dată.
Prima instanţă a reţinut că, în speţă, dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în anul 2007 şi, deşi aceasta avea obligaţia să-l analizeze într-un termen rezonabil, demersurile în acest sens au început abia în anul 2009, după aproximativ 2 ani de la înregistrarea dosarului, constatând astfel încălcarea principiului termenului rezonabil în cauză.
Cât priveşte obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei de 1.924.020 Euro, prima instanţă constată că, deosebit de faptul că pârâta înregistrează o întârziere în soluţionarea dosarului, aşa cum s-a reţinut, Comisia nu a finalizat încă procedura de verificare a legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, astfel încât, în această situaţie nu poate fi obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurenta sumei stabilite în baza unui raport de evaluare a imobilului, întocmit de un expert evaluator proprietăţi imobiliare, preferat de reclamante şi nu desemnat de autoritatea pârâtă.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea A.N.R.P. să emită titlul de plată pentru suma de 500.000 RON şi titlul de conversie în acţiuni emise de Fondul ,,Proprietatea"; pentru suma reprezentând diferenţa dintre valoarea înscrisa în titlul de despăgubire şi valoarea înscrisă în titlul de plată pentru imobilul în cauză, prima instanţă a avut în vedere faptul că în lipsa unei decizii reprezentând titlul de despăgubire şi a unei cereri de opţiune formulate de persoana îndreptăţită nu se poate vorbi despre emiterea unui titlu de plată sau a unui titlu de conversie.
Referitor la capetele de cerere privind obligarea ambelor pârâte la plata unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere in situaţia neexecutării hotărârii in termenul de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia şi obligarea paratelor la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicabila conducătorului autorităţii centrale, prima instanţă a apreciat că termenul de executare de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este corespunzător, iar faţă de stadiul procedurii şi actele existente, nu se impune stabilirea unei măsuri de constrângere a pârâtei.
În fine, în legătură cu daunele morale solicitate, prima instanţă a avut în vedere că reclamantele nu au invocat şi nu au făcut dovada unui prejudiciu moral, suportarea costurilor unui litigiu care a început din anul 2001, fiind un fapt ce ar putea determina un prejudiciu material şi nu moral.
4. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că a fost obligată în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, întrucât, în speţă, pentru soluţionarea cauzei a fost necesar un singur termen de judecată şi acela pentru comunicarea cererii de precizare a acţiunii, iar onorariul de avocat este nepotrivit de mare, în raport cu obiectul cauzei şi munca depusă de avocat.
Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că este o entitate fără personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
În subsidiar, recurenta – pârâtă a susţinut că respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, impunându-se astfel micşorarea lui în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
5. Apărarea intimaţilor-reclamanţi
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimatele-reclamante au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei privind titlul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti.
Criticile sentinţei atacate se rezumă practic la împrejurarea că neavând un buget propriu recurenta nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată şi la faptul că, în raport de obiectul acţiunii şi munca depusă de avocat, în contextul în care în cauză a fost acordat un singur termen, nu se impune cuantumul nejustificat de mare al acestor cheltuieli.
Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanţă care, admiţând în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 înăuntrul unui termen rezonabil.
Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproşată primei instanţe, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantelor nu poate fi socotit disproporţionat de mare faţă de complexitatea pricinii şi a demersurilor efectuate pentru recunoaşterea dreptului subiectiv al părţii.
Deşi nu are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacităţii sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operaţiuni şi acte administrative în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 1816 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2528/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2535/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
