ICCJ. Decizia nr. 2535/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2535/2011
Dosar nr. 9795/2/2010
Şedinţa publică de la 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC N.A.C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 Bucureşti - Serviciul Inspecţie Fiscală - Persoane Juridice, suspendarea executării Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 şi a Deciziei de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, până la soluţionarea cauzei penale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, faptul că la data de 13 noiembrie 2007, s-au întocmit actele administrative atacate, ca urmare a unei datorii stabilite nelegal în sarcina sa, în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize – 8.803.063 lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar – 1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, acte ce au fost contestate în data de 07 decembrie 2007 pe cale administrativă, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea dosarului penal.
Reclamanta a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actelor administrativ atacate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 525 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, prima instanţă a reţinut că, la data de 07 decembrie 2007, reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 392730 din 13 noiembrie 2007 emise de Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 – Serviciul Inspecţie Fiscală, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 15.442.736 lei, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea laturii penele a cauzei.
Ulterior, la data de 21 decembrie 2010, reclamanta a contestat în instanţă Decizia de impunere nr. 603 din 13 noiembrie 2007, Raportul de Inspecţie Fiscală din 13 noiembrie 2007 şi Decizia nr. 77 din 04 martie 2008, acţiune ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 12577/2/2010, astfel că aceasta a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege şi a învestit organul administrativ cu soluţionarea plângerii prealabile, iar împrejurarea că s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinire cele două cerinţe prevăzute de lege.
Cu privire la existenţa cazului bine justificat, în speţă, reclamanta a invocat mai multe aspecte pe care le consideră ca fiind motive de nelegalitate însă nici unul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoiala serioasă asupra legalităţii actului.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în sensul că sumele reţinute în decizia de impunere sunt estimative, din înscrisurile existente la dosar rezultă că pentru perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecţia fiscală s-a efectuat pe baza documentelor puse la dispoziţie de către reclamantă, iar pentru perioada 01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecţia fiscală s-a efectuat prin estimare, conform art. 65.1 şi art. 65.2 din H.G. nr. 1050/2004 şi art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la dosarul fiscal al societăţii şi a datelor existente în evidenţele Administraţiei Finanţelor Publice sector 3 Bucureşti, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziţie organelor de inspecţie documentele solicitate.
În acest sens, prin adresa din 31 octombrie 2007 s-a solicitat societăţii reclamante prezentarea documentelor financiar-contabile aferente perioadei 01 ianuarie 2005 – 30 septembrie 2007 şi întrucât până la data de 05 noiembrie 2007, nu s-a dat curs acestei solicitări, prin adresa din 05 noiembrie 2007, reclamanta a fost somată să prezinte documentele respective până la data de 06 noiembrie 2007, cu adresa din 06 noiembrie 2007, iar reprezentantul legal al societăţii a prezentat la sediul Administraţiei Finanţelor Publice Sector 3, documente ce au fost deja verificate, aferente perioadei de la înfiinţarea societăţii până la data de 31 decembrie 2004.
Referitor la prevenirea unei pagube iminente, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a administrat probe în dovedire, invocând doar că executarea silită a actelor contestate ar conduce la intrarea societăţii în stare de insolvenţă, or, simpla trimitere la perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii, nefiind un argument în înţelesul legii pentru aprecierea acestei condiţii.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC N.A.C.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind sumar motivată.
A susţinut că argumentarea instanţei este una contradictorie, întrucât a reţinut că un caz bine justificat poate exista doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ, or, această împrejurare rezultă din întreaga situaţie de fapt şi de drept expusă.
Astfel, a arătat că, în speţă, cazul bine justificat este determinat de prejudiciul pe care deja îl suferă societatea, având în vedere că prin suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, dată în baza deciziei de impunere, s-a blocat activitatea societăţii, conducând astfel la blocaj financiar, poprirea conturilor societăţii, executarea silită şi în final la starea de insolvenţă.
A susţinut că actele atacate sunt nelegale şi netemeinice, din înscrisurile depuse la dosar rezultând prezumţia de nelegalitate a lor, iar suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal s-a datorat exclusiv deciziei de impunere.
Recurenta-reclamantă a considerat, de asemenea, că asupra prezumţiei de legalitate a actelor a căror suspendare o solicită cade o puternică îndoială având în vedere că sumele reţinute sunt estimative, nefiind stabilite în baza actelor contabile ale societăţii şi a realităţii livrărilor către beneficiarul final, iar tot raportul fiscal a fost întocmit pe supoziţii, presupuneri nereale şi în contradicţie cu legea.
Totodată, a arătat că susţinerea potrivit căreia societatea nu a prezentat documentele la solicitarea organelor de inspecţie fiscală, nu corespunde realităţii, de fapt aceste acte nu au fost avute în vedere, din corespondenţă rezultă că a depus o parte dintre acestea, cerând un termen pentru prezentarea celorlalte acte, însă această cerere a fost refuzată, susţinând astfel că raportul de inspecţie fiscală a fost întocmit numai pe bază de supoziţii.
În fine, recurenta-reclamantă a adus o serie de critici pe aspectul cazului bine justificat, arătând că erau evidente şi indiciile de nelegalitate ale actelor administrative contestate, privind obligaţiile suplimentare de plată, întrucât menţiunile din actul de control prevăd sume mai mari decât cele consemnate prin Rechizitoriul întocmit în cauza penală.
Cu privire la paguba iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că actele atacate stau la baza revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal, autorizaţia fiind baza întregii activităţi a societăţii. Or, în raport de faptul că principalul obiect de activitate al societăţii reclamante îl constituie producţia şi comercializarea de produse energetice (petroliere), iar pentru îndeplinirea acestuia societatea trebuie să fie autorizată ca antrepozit fiscal, prin retragerea acestei autorizaţii paguba iminentă este evidentă, întrucât societatea nu-şi mai poate desfăşura niciun fel de activitate şi nici nu-şi poate onora obligaţiile comerciale contractuale asumate, cu consecinţe grave asupra acesteia.
Totodată, a susţinut că întrucât organele competente au apreciat că nu pot soluţiona contestaţia până nu se soluţionează latura penală, cu atât mai mult caracterul executoriu al acestui act administrativ este înlăturat.
În concluzie, recurenta a arătat că paguba iminentă rezultă implicit şi din îndeplinirea primei condiţii, a cazului bine justificat, respectiv perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii, iar câtă vreme contestaţia administrativă nu s-a soluţionat, fiind suspendată de mai mult de 2 ani, nu se poate continua litigiul fiscal, neavând deschisă o cale de atac în instanţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Actele administrative fiscale a căror suspendare de executare s-a solicitat sunt Raportul de Inspecţie Fiscală din 13 noiembrie 2007 şi Deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 15.442.736 lei, reprezentând: accize – 8.803.063 lei, majorări de întârziere aferente – 4.337.330 lei, TVA suplimentar – 1.672.582 lei, majorări de întârziere aferente – 629.761 lei, împotriva cărora s-a formulat contestaţie, iar prin Decizia nr. 77 din 04 martie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la soluţionarea laturii penele a cauzei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile sau apărările părţilor.
Considerentele sentinţei atacate conţin argumentele pentru care prima instanţă a socotit că nu sunt îndeplinite cerinţele cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, expuse într-o manieră clară şi logică, pe baza analizei aparenţei dreptului, în limitele procedurii sumare a suspendării de executare, astfel că motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cu privire la cazul bine justificat.
În acord cu hotărârea primei instanţe, care este pusă la adăpost de orice critică, Înalta Curte constată că, din examinarea sumară a actelor fiscale contestate, pentru perioada 16 iulie 2003 – 31 decembrie 2004, inspecţia fiscală s-a efectuat pe baza documentelor puse la dispoziţie de către reclamantă, iar pentru perioada 01 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006, inspecţia fiscală s-a efectuat prin estimare, conform art. 65.1 şi art. 65.2 din H.G nr. 1050/2004 şi art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor de la dosarul fiscal al societăţii şi a datelor existente în evidenţele Administraţiei Finanţelor Publice Sector 3, ca urmare a faptului că reclamanta nu a pus la dispoziţie organelor de inspecţie toate documentele de evidenţă contabilă solicitate.
De altfel, recurenta precizează în motivele de recurs că nu a depus toate actele solicitate de organele de inspecţie fiscală, ci doar o parte, întrucât mai avea nevoie de câteva zile, însă cererea prin care a cerut această amânare a fost respinsă, caz în care se constată că efectuarea inspecţiei prin estimare s-a datorat culpei reclamantei, care nu a dat curs solicitării organelor de inspecţie fiscală, deşi fusese somată să prezinte respectivele documente.
Or, potrivit prevederilor art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată „Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Aceasta constă în identificarea acelor elemente care sunt cel mai apropiate situaţiei de fapt fiscale”.
Nefondate sunt şi celelalte critici exprimate de recurenta - reclamantă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de prima instanţă în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Aşa fiind, argumentele legate de legalitatea actului administrativ nu pot fi apreciate pozitiv în cadrul analizei întemeiate pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de control judiciar constată că, în mod temeinic şi legal, judecătorul fondului a apreciat că susţinerile reclamantei sunt simple afirmaţii nedovedite, întrucât nu s-a probat faptul că executarea silită a actelor contestate ar conduce la intrarea societăţii în stare de insolvenţă.
Or, afirmaţia în sensul că prin executarea actului administrativ atacat s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale, nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii acestei cerinţe.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din Lege nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC N.A.C.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei nr. 525 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2529/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2544/2011. Contencios → |
|---|
