ICCJ. Decizia nr. 276/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 276/2011
Dosar nr. 8537/2/2009
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii T.I. şi T.A., ambii cetăţeni moldoveni, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (MAE), au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererile reclamanţilor privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul să le primească cererile de redobândire a cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că pe data de 2 martie 2009 s-au adresat cu o primă cerere scrisă către Ministerul Afacerilor Externe din Bucureşti, cu rugămintea de a o înainta către Secţia Consulară a Ambasadei României din Chişinău, instituţie competentă conform legii cetăţeniei române nr. 21/1991, modificată şi republicată, să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române din partea solicitanţilor (foşti cetăţeni români şi descendenţii acestora până la gradul III) care au domiciliul în Republica Moldova.
Reclamanţii au precizat că în luna februarie 2009 s-au prezentat personal la Secţia Consulară a Ambasadei României din Republica Moldova, pentru a depune cererile de redobândire împreună cu actele necesare la dosar, dar le-a fost refuzată primirea acestora şi li s-a comunicat să facă o cerere scrisă de programare prin poştă, recomandat, cu confirmare de primire, pentru a fi invitaţi să depună această cerere de redobândire împreună cu actele care demonstrează că îndeplinesc condiţiile legale, cerere expediată aşa cum au precizat anterior.
S-a arătat că prin adresa nr. G5-I/P/686 din data de 12 martie 2009, Direcţia Generală Afaceri Consulare i-a invitat să aştepte pentru a depune cererea la o dată ulterioară, care nu a fost însă precizată, pe considerente ce ţin de organizarea internă a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, fără a menţiona care este temeiul legal al soluţiei adoptate, aşa cum prevede art. 13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Având în vedere acest refuz de a le soluţiona cererile, la data de 03 aprilie 2009, reclamanţii au revenit cu o nouă cerere, prin care au solicitat Ministerului Afacerilor Externe, din nou, să fie invitaţi pentru a depune cererile de redobândire a cetăţeniei române, împreună cu actele aferente.
Prin adresa nr. G5-I/P/940 din data de 09 aprilie 2009, Direcţia Generală Afaceri Consulare i-a informat că deja a răspuns cererilor prin adresa anterioară, neindicând nici de această dată care este temeiul legal pentru care se amână primirea cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Intimaţii-reclamanţi au considerat atitudinea pârâtului ca fiind un refuz nejustificat de soluţionare a cererii lor, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată, în esenţă fiind invocate motive organizatorice.
Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor T.I. şi T.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe; a constatat refuz nejustificat de soluţionare a cererii; a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil; a obligat pârâtul la plata sumei de 200 lei către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, reclamanţii au solicitat potrivit art. 12 alin. (2) din acest act normativ, redobândirea cetăţeniei române prin cerere adresată misiunii diplomatice a României la Chişinău, autoritatea publică competentă având obligaţia de a înregistra cerere formulată în vederea parcurgerii procedurii prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 21/1991.
Instanţa a apreciat că apărarea pârâtei, potrivit căreia este în imposibilitate de a respecta dispoziţiile Legii nr. 21/1991 şi ale Legii nr. 554/2004, având în vedere capacitatea limitată a Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău de a procesa dosarele cuprinzând acest tip de cereri şi actele necesare a fi depuse pentru înaintarea solicitării la Ministerul Justiţiei, urmează a fi înlăturată, pe de o parte în condiţiile în care nu s-a făcut nicio probă în acest sens, iar pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile imperative ale Legii nr. 554/2004, care impun soluţionarea cererilor într-un termen de 30 de zile de la formulare.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că, în condiţiile în care legea specială în materie, respectiv Legea nr. 21/1991, nu prevede un termen în care autoritatea pârâtă cu atribuţii în domeniu are obligaţia de a soluţiona cererile formulate de persoane care doresc redobândirea cetăţeniei române, se impune respectarea dispoziţiilor cuprinse în norma generală şi a dreptului oricărui cetăţean la soluţionarea cererii, într-un termen rezonabil.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost formulată, iar, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Astfel, recurentul consideră că instanţa de fond a procedat greşit când a constatat că „apărarea pârâtei urmează a fi înlăturată...având în vedere dispoziţiile imperative ale Legii 554/2004, care impun soluţionarea cererilor într-un termen de 30 de zile de la formulare";.
Recurentul arată că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamanţilor nu li s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei.
În motivarea recursului se arată că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care MAE îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamanţilor dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
Pe de o parte, durata acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa CEDO, dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate. În condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăsesc reclamanţii.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil"; al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte, şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
În ceea ce priveşte menţionarea faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009, care modifică şi completează Legea nr. 21/1991, instanţa constată că dispoziţiile acestei legi sunt ulterioare momentului introducerii acţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 1006 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 277/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
