ICCJ. Decizia nr. 3117/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 223 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Sindicatul S. Vâlcea, împotriva pârâtului Ministerul Mediului și Pădurilor; a anulat dispozițiile art. 15-20 Ordinul nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și Pădurilor și a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziții legale, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Reclamantul invocă o contradicție între prevederile art. 15-20 din Ordinul nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și Pădurilor privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice și reglementările actelor normative cu putere juridică superioară, în speță, art. 20 din O.U.G. nr. 59/2000,art. 1, 5, 8,17, 48-54 din Statutul personalului silvic, art. 1 alin. (2), 11, 30, 52, 263-268 Legea nr. 53/2003,art. 1 alin. (1) Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, H.G. nr. 333/2005 privind reorganizarea direcțiilor teritoriale de regim silvic și vânătoare în inspectorate teritoriale de regim silvic și de vânătoare, art. 2 alin. (2) Legea nr. 46/2008 C. silv., art. 127 alin. (3) din același act normativ.
Analizând textele criticate (art. 15 și următoarele din Ordinul nr. 904/2010), prima instanță a constatat că acestea instituie în sarcina personalului silvic angajat, obligația de a-și solicita autorizarea în vederea exercitării profesiei (activități specifice administrării pădurilor, serviciilor silvice).
Textele legale cu care se susține că intră în contradicție prevederile din Ordinul atacat, în speță, art. 1, 5, 8, 17, 20, 48-54 din O.U.G. nr. 59/2000, privind Statutul personalului silvic, au în vedere condițiile de ocupare a unui post în cadrul structurilor silvice, pentru exercitarea în mod efectiv a profesiunii specifice activității în domeniul silviculturii.
Statutul impune cerința ca personalul să aibă pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învățământ recunoscute în România, admiterea în Corpul silvic putându-se realiza dacă persoana este cetățean român, are vârsta de 18 ani împliniți, pregătire profesională și angajarea cu contract individual de muncă, nu are condamnări penale pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni.
De asemenea, Ordonanța stabilește că modalitatea de admitere în Corpul silvic, precum și evidența membrilor acestui corp se stabilesc prin instrucțiunile aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale (art. 5 alin. (2)), care răspunde de silvicultură.
Concluzionând, prima instanță a reținut că ordinul, emis în executarea legii, nu poate impune condiții suplimentare pentru admiterea în Corpul silvic, altele decât cele prevăzute de ordonanță și cu atât mai mult, nu poate impune condiții suplimentare pentru cei aflați deja în acest corp, dacă actul normativ cu putere superioară nu prevede.
Pe de altă parte, a reținut că prin H.G. nr. 333/2005, invocată a fi de asemenea încălcată de ordinul atacat, se instituie competența inspectoratelor silvice în eliberarea, suspendarea și retragerea autorizației de practică a personalelor silvice angajate în cadrul ocoalelor silvice private (art. 7 pct. 39), cu excluderea de la autorizare a personalului silvic angajat în cadrul R.S..
Ordinul nr. 904/2010 a fost emis de Ministerul Mediului și Pădurilor în baza prevederilor art. 13 alin. (3) și art. 15 alin. (4) Legea nr. 46/2008 (C. silv.).
Titulatura ordinului vizează procedura de constituire și autorizare a ocoalelor silvice, fără a face distincție între ocoalele silvice publice și cele private, așa cum arată și art. 1 din ordin, care se referă expres la "ocoale silvice autorizate".
Art.13 alin. (3) C. silv., la care face trimitere ordinul, ca temei al emiterii sale, se referă expres la structurile silvice de rang superior, iar art. 15 alin. (4) din același act normativ, invocat de asemenea, are în vedere conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și al ocoalelor silvice, modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, procedura de constituire și autorizare pentru "toate ocoalele silvice".
Art. 15 alin. (1), care reprezintă ipoteza textului sus menționat face trimitere la ocoalele silvice prevăzute în art. 10 alin. (2) C. silv., respectiv, atât ocoale silvice de stat (din structura Regiei Naționale a Pădurilor R.S., care administrează păduri proprietate publică a statului și care sunt înființate de aceasta), cât și ocoale silvice private (care sunt înființate, în condițiile legii, de unitățile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociații constituite de către acestea).
Rezultă ca atare că ordinul atacat se referă la procedura de autorizare și constituire, precum și la atribuțiile tuturor categoriilor de ocoale silvice, indiferent de natura acestora: de stat, respectiv private.
Or, dacă în privința personalului din ocoalele silvice private se poate reține obligația solicitării acestei autorizări, în vederea angajării, pentru personalul angajat în cadrul ocoalelor silvice de stat, o asemenea obligație nu este reglementată în actele normative cu forță juridică superioară.
Astfel, H.G. nr. 333/2005, pentru reorganizarea direcțiilor teritoriale de regim silvic și de vânătoare în inspectorate teritoriale, prevede la art. 7 pct. 39 necesitatea autorizării în vederea angajării personalului silvic de toate gradele, altul decât cel pentru structurile Regiei Naționale a Pădurilor R.S., conform prevederilor legale.
Potrivit art. 127 alin. (3) C. silv., gradele profesionale, drepturile și îndatoririle personalului silvic se stabilesc prin statutul personalului silvic, aprobat prin lege specială.
De asemenea, art. 2 O.U.G. nr. 59/2000, Statutul personalului silvic, prevede că personalul silvic își poate desfășura activitatea în oricare din structurile constituite potrivit legii, pentru administrarea fondului forestier, indiferent de forma de proprietate a acestuia.
Condițiile de intrare în corpul silvic sunt reglementate în art. 5 din actul normativ sus menționat, printre acestea nefiind enumerată cerința autorizării în vederea practicării profesiei și exercitării atribuțiilor specifice. Cerința autorizării de practică a personalului nu este prevăzută de statutul personalului silvic.
Chiar autoritatea pârâtă arată în răspunsul la plângerea prealabilă, că art. 15-20 din Ordinul nr. 904/2010 sunt completare la art. 1, 5, 8, 17, 48-54 O.U.G. nr. 59/2000.
Ca atare, prin coroborarea cu H.G. nr. 333/2005, la care trimite art. 58 alin. (2) din Statut și art. 9 alin. (2), art. 11 alin. (2) și art. 127 alin. (4) C. silv., rezultă că legile cu forță juridică superioară ordinului ministrului, instituie necesitatea autorizării de practică a personalului silvic angajat, numai în ce privește personalul ocoalelor silvice private.
Extinderea acestei obligații prin art. 15 și următoarele din ordinul atacat pentru toate categoriile de personal, fără distincție, printr-un act cu forță juridică inferioară celui care reglementează statutul personalului în discuție și la care nu se face trimitere, nu se poate face decât dacă acesta este în conformitate cu actul normativ cu forță superioară.
Or, a impune prin ordin, o cerință suplimentară în vederea exercitării profesiei de către personalul deja angajat, în ocolul silvic, structura de rang superior, direcția silvică sau în aparatul central al Regiei Naționale a Pădurilor R.S., fără ca actul normativ în temeiul căruia a fost emis ordinul (art. 13 alin. (3) și art. 15 alin. (4) Legea nr. 46/2008 și art. 2 și 5 O.U.G. nr. 59/2000) să prevadă asemenea cerință, reprezintă adăugare la lege, sau completare, cu încălcarea prevederilor art. 58, 77 și 78 Legii nr. 24/ 2000.
Chiar dacă cerințele prevăzute în art. 17 Ordin, pentru obținerea autorizației de către personalul angajat sunt similare cu cele din art. 5 O.U.G. nr. 59/2000, însăși autorizarea personalului deja angajat, reprezintă o etapă și o cerință suplimentară, care nu este prevăzută de actul normativ cu forță juridică superioară, pentru personalul R.S., din care fac parte și reclamanții.
în ceea ce privește suspendarea aplicării dispozițiilor atacate, prima instanță a apreciat că cerințele art. 14 la care face trimitere art. 15 Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite, existând posibilitatea producerii unei pagube iminente personalului pentru care legea nu cere autorizarea de practică, dar impune cerința solicitării acesteia în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 904/2010, iar art. 20 prevede că în lipsa autorizației nu poate fi exercitată profesia.
2. Recursul formulat de pârât
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Recurentul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:
Referitor la suspendarea aplicării dispozițiilor art. 15-20 Ordinul nr. 904/2010 emis de Ministerul Mediului și Pădurilor., recurentul a arătat că soluția este greșită, instanța de fond nu a motivat acest capăt de cerere, ci doar a constatat că textele în discuție din ordinul atacat pot produce o pagubă iminentă personalului.
Referitor la anularea acelorași dispoziții legale, recurentul a susținut că dispozițiile criticate sunt în concordanță cu prevederile actelor normative de nivel superior, iar prin ordinul criticat Ministerul Mediului și Pădurilor nu a făcut altceva decât să își exercite funcțiile astfel cum a fost investit prin H.G. nr. 1635/2009, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare, inspecție și control.
3. Apărările intimatului-reclamant
Intimatul-reclamant Sindicatul S. Vâlcea nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului. A susținut că prevederilor art. 15-20 Ordinul nr. 904/2010 al Ministrului Mediului și Pădurilor au fost abrogate prin Ordinul nr. 1920/2010, publicat în M. Of. nr. 862/22.12.2010.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza, înalta Curte reține că recursul de față este lipsit de interes și îl va respinge pentru acest motiv, conform celor ce vor fi arătate în continuare:
Prevederile art. 15-20 Procedura privind constituirea și autorizarea ocoalelor silvice și atribuțiile acestora modelul documentelor de constituire, organizare și funcționare, precum și conținutul Registrului național al administratorilor de păduri și ocoale silvice, aprobată prin Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 904/2010, publicat în M. Of. nr. 435/29.06.2010, cu modificările ulterioare, ce fac obiectul prezentei cauze, au fost abrogate prin Ordinul nr. 1920/2010 emis de Ministrul Mediului și Pădurilor, publicat în M. Of. nr. 862/22.12.2010.
Așa cum s-a cristalizat atât în doctrina de specialitate cât și în jurisprudență, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este aceea ca reclamantul să justifice în persoana sa interesul de a promova acțiune. Această condiție generală se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, deci nu doar cu prilejul introducerii acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.
Interesul trebuie să fie legitim, personal și direct și de asemenea să fie născut și actual, sub acest ultim aspect deci să existe la momentul în care este formulată cererea.
în speță, prin abrogarea expresă a dispozițiilor legale în discuție, interesul autorității administrației publice centrale în exercitarea căii extraordinare de atac prevăzute de art. 299 și următoarele din C. proc. civ. a fost depășit și nu mai este actual, astfel că el nu mai poate fi luat în considerare.
De altfel, ordinul de abrogare a fost emis chiar de către autoritatea publică recurentă, după cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004, înalta Curte a respins recursul ca lipsit de de interes, soluție ce face de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3118/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3103/2011. Contencios → |
|---|
