ICCJ. Decizia nr. 3634/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de domnii judecători I.T., B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. și G.I.A., având ca obiect recunoașterea gradului profesional de judecător al înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, petenții, judecători la Curtea de Apel Suceava nu au fost promovați la înalta Curte de Casație și Justiție prin procedura reglementată la art. 52 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și, în consecință, nu li se poate recunoaște gradul profesional aferent acestei instanțe, având în vedere că nu l-au dobândit niciodată.
Cu privire la pretinsa discriminare existentă între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție și judecătorii care soluționează cauzele instrumentate de aceștia, plenul C.S.M. a precizat că nu există nicio dispoziție legală care să permită obținerea gradului profesional menționat ca efect al desfășurării activității în cadrul celor două direcții, discriminarea presupunând aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare, ceea ce în cauza de față nu este aplicabil.
împotriva Hotărârii nr. 206 din 7 aprilie 2011 a Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, au formulat recurs petenții I.T., B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. și G.I.A., care au solicitat anularea acesteia și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre prin care să le acorde gradul profesional de judecător de înaltă Curte de Casație și Justiție
In motivarea căii de atac, recurenții, prevalându-se de hotărârile pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost admise recursurile declarate de procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu consecința recunoașterii pentru aceste categorii a gradului corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, au învederat, în esență, discriminarea produsă în raport cu judecătorii care participă la soluționarea cauzelor de corupție și crimă organizată, care pentru obținerea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe lângă aceasta, trebuie să susțină concursuri de promovare.
Recurenții s-au prevalat totodată și de Decizia nr. 729 din 27 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care, ca urmare a recunoașterii aplicării unui tratament diferențiat, în sensul anterior arătat, li s-a acordat o despăgubire egală cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, corespunzător funcțiilor exercitate și drepturilor încasate, începând cu data de 01 aprilie 2006 și până la încetarea stării de discriminare.
S-a susținut că salarizarea diferită încalcă principiul egalității între cetățeni, privind salariul egal pentru muncă egală, consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 și Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se în argumentarea acestei teze și Decizia nr. VI din 15 februarie 2007 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul profesional de judecător la înalta Curte de Casație și Justiție se dobândește prin promovare, potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 și că recurenții nu au promovat un astfel de examen.
Examinând legalitatea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 206 din 7 aprilie 2011 prin prisma criticilor expuse în recursul de față, declarat în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, înalta Curte constată că este legală și o va menține, pentru considerentele ce succed.
Recurenții, judecători la Curtea de Apel Suceava, secția penală, au solicitat intimatului să le recunoască gradul profesional de judecător de înaltă Curte de Casație și Justiție, invocând discriminarea în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
Prin Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea petenților, reținând că aceștia își desfășoară activitatea ca judecători la Curtea de Apel Suceava, secția penală, și nu a susținut niciun examen sau concurs de promovare la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
în ceea ce privește dobândirea gradului profesional de judecător de înaltă Curte de Casație și Justiție, trebuie îndeplinite condițiile impuse de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, în speță, persoana să fie judecător la tribunal sau curte de apel, să aibă o vechime în funcția de judecător de cel puțin 12 ani, să fi obținut calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, să nu fi fost sancționat disciplinar și să se fi remarcat în activitatea profesională.
Se constată că nu este determinant la promovare natura cauzelor judecate, legiuitorul impunând alături de condițiile enunțate și pe aceea ca judecătorul să fie remarcat în activitatea profesională. O astfel de apreciere aparține Consiliul Superior al Magistraturii și nu instanței de judecată
Cererea recurenților de a li se acorda gradul de judecător de înaltă Curte de Casație și Justiție excede competențelor instanței de judecată, întrucât se pretinde ca pe cale jurisprudențială să se creeze o normă de drept nou, distinctă de reglementarea legală.
Pe de altă parte, Decizia nr. 729 din 27 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, de care se prevalează recurenții, nu poate constitui un argument în sensul acordării gradului profesional de judecător de î.C.C.J.
înalta Curte nu poate primi nici critica în legătură cu producerea unei pretinse discriminări în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
In acest sens, înalta Curte reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători și procurori.
De altfel, prin hotărârile judecătorești aflate în discuție s-a stabilit faptul că procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - structuri în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție -, în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.
Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumera un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
In plus, Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Mai precis, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
In sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
In speța dedusă judecății, înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie și faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice .
De asemenea, în decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a menționat faptul că dispozițiile art. 1,art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.
Așadar, nici din acest considerent, înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să acorde recurenților gradul profesional de judecător de înaltă Curte de Casație și Justiție, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
Insă, tocmai o soluție de admitere a recursului recurenților ar putea genera o situație discriminatorie față de toți judecătorii și procurorii detașați la alte autorități ale statului, dar și față de toți judecătorii și procurorii din România care au promovat sau vor promova numai în condițiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 303/2004.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, înalta Curte a respins ca nefondat recursul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5102/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 274/2011. contencios → |
|---|
