ICCJ. Decizia nr. 5102/2011. Contencios

Comentarii

0

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A.P. SA Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov, anularea Deciziei de impunere nr. 20221 din 08 februarie 2008 și a Dispoziției nr. 67 din 02 aprilie 2008.

în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are sediul social și își desfășoară întreaga activitate în interiorul Parcului Industrial P.R. SA Brașov, așa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri și pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.

încălcând dispozițiile legale menționate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestație, care a fost respinsă ca neîntemeiată de către pârâtă, prin Dispoziția nr. 67 din 2 aprilie 2008.

Prin precizarea de acțiune formulată în cauză, reclamanta a înțeles să conteste doar impozitul stabilit pentru terenurile și clădirile din parcul industrial P.R. și aflate în proprietatea sa pentru perioada de timp cuprinsă între 25 octombrie 2004 (data dobândirii titlului de parc industrial) și 30 iunie 2007 (data până la care au fost stabilite impozite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere atacată), respectiv 38.832,00 lei impozit pe teren și 4.879.416,00 lei impozit pe clădiri.

Prin sentința civilă nr. 47/F/2009, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA Brașov și a anulat în parte Decizia de impunere nr. 220221 din 08 februarie 2008 și Dispoziția nr. 67 din 02 aprilie 2008, emise de pârâtă privind impozitul pe clădiri și teren, reținând în sarcina reclamantei suma de 38.832,00 lei cu titlu de impozit pe teren și suma de 4.879.416 lei, impozit pe clădiri, pentru perioada 25 octombrie 2004-30 iunie 2007.

Prin decizia civilă nr. 331 din 26 ianuarie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Direcția Fiscală Brașov și a casat sentința civilă, trimițând cauza spre rejudecare.

Motivul casării a constatat în neconcordanța dintre minuta și dispozitivul sentinței civile sub aspectul numărului deciziei de impunere atacate. Ca urmare, s-a apreciat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra obiectului dedus judecății și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin sentința nr. 151/F din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel Brașov - secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 20221 din 08 februarie 2008 și a Dispoziției nr. 67 din 02 aprilie 2008, emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Actele administrative a căror anulare s-a solicitat sunt decizia de impunere nr. 20221 din 08 februarie 2008, prin care s-a stabilit impozitul datorat pe anii 2004-2007 și Dispoziția nr. 67 din 02 aprilie 2008, prin care s-a respins contestația formulată de SC A.P. SA privind decizia anterior menționată, acte emise de Direcția Fiscală Brașov.

Anularea acestor acte s-a invocat prin raportare la dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, arătându-se că, prin efectul legii, reclamantul nu datorează impozit pe clădirile și terenurile aflate în interiorul parcului industrial.

Instanța de fond a reținut că este clar faptul că scutirile de la plata impozitului prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din codul fiscal reprezintă ajutor de stat și nu se acordă ope legis, precum și faptul că în prezenta cauză este pe deplin dovedit, nefiind contestat în vreo manieră, faptul că reclamanta funcționează într-un parc industrial înființat și delimitat potrivit dispozițiilor legale.

S-a mai reținut de către instanță că, astfel cum și-a precizat acțiunea, reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei de impunere și a dispoziției de soluționare a contestației, doar cu privire la impozitul pe terenuri și clădiri stabilit pentru perioada cuprinsă între 25 octombrie 2004 (data dobândirii titlului de parc industrial) și 30 iunie 2007 (data până la care au fost stabilite impozite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere atacată), iar în această perioadă supusă controlului fiscal, au fost în vigoare, în materia reglementării ajutorului de stat, două acte normative și anume Legea nr. 143/1999 până la data de 01 ianuarie 2007, dată la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalități, printre care, în cuprinsul art. 2 al 8 din aceeași lege, se enumeră cu titlu exemplificativ, exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor.

Instanța a constatat că noul C. fisc., aprobat prin Legea nr. 571/2003, a intrat în vigoare în perioada în care în privința ajutorului de stat funcționa legea mai sus menționată, astfel că, regăsindu-se exceptările de la plata taxelor și impozitelor, ca reglementare a acordării, în cuprinsul Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, acesta este cadrul legislativ la care face referire art. 257 alin. (1) lit. l), art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., fiind de subliniat faptul că numai în cazul acestei scutiri privind parcurile industriale, legiuitorul a folosit sintagma "potrivit legii".

Instanța a apreciat că este evidentă intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 571/2003 în sensul că scutirile de la plata impozitului pe terenuri și clădiri în cazul parcurilor industriale reprezintă o măsură de natură fiscală ce reprezintă ajutor de stat și care s-a acordat inițial potrivit dispozițiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind și art. 1 alin. (5) C. fisc. ("orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007") (anterior prin Legea nr. 143/1999).

Instanța a apreciat că în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislația în vigoare pentru anii fiscali pentru care a invocat scutirea, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligației fiscale.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A.P. SA Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

în motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

- prin decizia de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut neconcordanța privind numărul deciziei de impunere contestate de către reclamantă, respectiv instanța de fond a reținut prin dispozitiv decizia de impunere din 8 februarie 2008, iar decizia indicată în cuprinsul cererii introductive de instanță a fost din 8 februarie2008;

- o astfel de eroare nu conducea la o rejudecare a cauzei pe fondul său decât formală, în sensul că instanța de fond urma să constate că este vorba doar de o eroare de dactilografiere cu privire la numărul deciziei atacate și trebuia să se pronunțe exclusiv sub acest aspect, fără a efectua o judecare propriu zisă a fondului.

Recurenta-reclamantă solicită, totodată, să se țină seama de dezlegarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție în cauzele în care au fost anulate deciziile de impunere a ajutoarelor de stat emise de Direcția Fiscală Brașov, instanța supremă constatând că această instituție nu are niciun fel de competențe în materia ajutoarelor de stat, în litigiile purtate între societățile comerciale ale Parcului Industrial Brașov și Direcția Fiscală Brașov.

Recurenta-reclamantă arată că prin sentința civilă nr. 151/F/2010 Curtea de Apel Brașov a calificat scutirile de la plata impozitelor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. I) din codul fiscal ca fiind ajutoare de stat, sens în care trebuie avute în vedere dispozițiile 1 art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene, precum și faptul că aceste măsuri fiscale au fost acordate, în temeiul dispozițiilor art. 250 pct. 9 și 257 lit. I) C. fisc. în vigoare de la 01 ianuarie 2004, parcurilor industriale, societățile din perimetrul parcurilor industriale fiind, fără a fi necesară nominalizarea și identificarea lor, beneficiarele directe ale acestor măsuri fiscale, deși nu au fost și nu sunt titularele dreptului de scutire de la plata impozitelor locale pentru terenuri și clădiri.

în motivele de recurs se mai arată că, în baza dispozițiilor art. 250 alin. (1), coroborate cu art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., societățile comerciale situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri și că scutirea se aplică prin efectul legii.

Precizează recurenta-reclamantă că prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. se aplică necondiționat de îndeplinirea altor condiții de fapt sau de drept, simpla apartenență la un parc industrial conducând la acordarea beneficiului legii.

Se mai precizează că potrivit art. 88 alin. (3), teza ultimă, din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, punerea în aplicare a măsurilor privind ajutorul de stat se referă la adoptarea actului normativ prin care se iau astfel de măsuri și nu la acordarea efectivă de către furnizor.

Recurenta-reclamantă arată că recuperarea ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună și nu ca o consecință a faptului că au fost acordate fără a fi autorizate, iar în ceea ce privește ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 și art. 257 C. fisc., trebuie reținut că acestea au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăților parcurilor industriale de către Comisia Europeană, lucru care rezultă din Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, dar și din faptul că adoptarea și modificarea Codului fiscal a fost impusă de Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că lipsa autorizării, datorată culpei exclusive a Consiliului Local Brașov, nu duce la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă fiind aceea de recuperare a ajutoarelor, recuperare care poate fi dispusă exclusiv de către Comisia Europeană, numai după declararea ca incompatibile cu piața comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat reclamanta.

Recuperarea ajutorului de stat ilegal și incompatibil presupune, potrivit noțiunilor folosite de legiuitorul comunitar, că acesta a fost acordat efectiv, altminteri neavând sens noțiunea de "recuperare", fapt care contrazice în totalitate teoria Direcției Fiscale Brașov, însușită de către instanța de fond prin sentința recurată în prezenta cauză, potrivit cu care nu poate fi acordat un ajutor neautorizat.

Recurenta susține că Direcția Fiscală Locală Brașov nu are nicio competență în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat, aceasta fiind instituție publică cu personalitate juridică de interes local, supusă principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, raportate la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc.

Se mai arată că în temeiul reglementărilor generale privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a impus principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice în discuție, în timp ce, prin însăși legea sub care este înființată Direcția Fiscală Brașov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată și completată, au fost stabilite limitele conținutului capacității de folosință a Direcțiilor Fiscale, implicit a Direcției Fiscale Brașov, în concordanță cu "scopul" și "natura și întinderea activității" acestor instituții publice, limitate strict la dispunerea, în condițiile legii, de măsuri în legătură cu impozitele și taxele locale, iar nu și în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite competenței exclusive a Comisiei Europene.

Potrivit legii și doctrinei, capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiție de fond, generală și esențială, de validitate a actului juridic.

în plus, încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta Direcția Fiscală Brașov a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, arătând că potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, ajutorul de stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi autorizat, că din documentele existente la dosarul cauzei rezultă că aceste ajutoare nu au fost niciodată acordate către SC A.P. SA, că emiterea Deciziei de Impunere nr. 20221 din 08 februarie 2008 și a Dispoziției nr. 67 din 02 aprilie 2008 de către Direcția Fiscală Brașov nu constituie o măsură de sancționare a acordării unor ajutoare de stat recurentei, de natura facilităților fiscale, acestea fiind emise în totală concordanță cu dispozițiile legale în materie.

Intimata-pârâtă arată că în lipsa acordării ajutoarelor de stat concretizate în scutire și plata impozitului pe clădiri și teren, recurenta SC A.P. SA datorează impozit bugetului local, precum și faptul că obligațiile de plată cuprinse în Decizia de impunere nr. 20221 din 08 februarie 2008 nu reprezintă măsuri de stopare și/sau recuperare a ajutorului de stat, ci obligații datorate de către recurenta SC A.P. SA către bugetul local.

Intimata-pârâtă arată că, în lipsa acordării ajutorului de stat către reclamantă, competența de stabilire, constatare, controlul, urmărirea și încasarea impozitelor, taxelor și a amenzilor, soluționarea contestațiilor și a plângerilor formulate împotriva actelor de control șl de impunere, executarea creanțelor bugetare, îi revine Direcției Fiscale Brașov, în conformitate cu art. 36. din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., republicată și actualizată, și art. 4 din H.C.L. nr. 318 din 26 august 2002 privind înființarea Direcției Fiscale Brașov-instituție publică de interes local.

Se mai arată că modul în care Direcția Fiscală Brașov a procedat la stabilirea creanțelor fiscale datorate bugetului local în sarcina recurentei SC A.P. SA este în totală concordanță cu dispozițiile legale în materie, fapt confirmat și de practica judiciară.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304¹C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de înscrisurile depuse la dosarul de recurs de către ambele părți, în temeiul art. 305 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

în speță, actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proc. fisc. sunt decizia de impunere nr. 20221 din 8 februarie 2008 privind stabilirea impozitelor pe clădiri și terenuri pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007 și dispoziția nr. 67 din 2 aprilie 2008, de respingere a contestației administrative formulate de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere.

în motivarea dispoziției, autoritatea emitentă a reținut, în esență, că facilitățile fiscale prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri) și în art. 257 lit. l) (scutire de impozitul pe terenuri) din Codul fiscal constituie ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

Acordarea scutirilor, prin efectul legii, ar contraveni Tratatului CE și ar conduce la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) C. Fisc.

Astfel, potrivit art. 250 alin. (1) C. fisc. clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, potrivit pct. 9, clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, iar potrivit art. 257 alin. (1) lit. l), nu se datorează impozit pentru terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

De asemenea, sunt aplicabile speței dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006, potrivit cărora:

- art. 1: (1) "Prezenta ordonanță de urgență are ca scop reglementarea procedurilor naționale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și a legislației secundare adoptate în baza acestora."

- art. 3 - (1) "Ajutorul de stat nou, supus obligației de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.

(2) Ajutorul de stat care nu este supus obligației de notificare poate fi acordat numai cu respectarea condițiilor prevăzute de reglementările în vigoare.

(3) Acordarea de măsuri de ajutor de stat impune autorităților publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puțin următoarele elemente: obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, precum și cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul autorității publice centrale sau locale, în conformitate cu legislația în domeniu."

Din examinarea legislației aplicabile, a situației de fapt și a motivelor de recurs, înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit motivelor ce se vor expune în continuare.

Recurenta-reclamantă își desfășoară activitatea în cadrul Parcului Industrial P.R., așa cum acesta este delimitat prin Hotărârea de Guvern nr. 1019/2004.

Direcția fiscală a Municipiului Brașov a emis decizia de impunere nr. 20221 din 9 februarie 2008 pentru stabilirea impozitului pe clădiri și terenuri pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007, iar contestația împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziția nr. 67 din 2 aprilie 2008, emisă de Direcția Fiscală Brașov - Biroul Soluționare Contestații.

în cauză urmează a se examina dacă recurenta-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial, astfel cum susține în motivele de recurs.

Codul Fiscal stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Potrivit art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispozițiile codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispozițiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat.

Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Soluționarea cauzei de față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin Codul fiscal - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.

în ceea ce privește primul aspect, înalta Curte constată că instanța de fond a reținut greșit că facilitățile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-reclamantă fiind întemeiate.

SC P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980 din 25 octombrie 2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.

în calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc.

La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al Ministrului dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis din 14 octombrie 2008, care în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 și apoi Codul fiscal, au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.

La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului, facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.

După această dată, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

în acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2007, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene.

Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care Codul fiscal prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, Direcția Fiscală Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, poate fi desprins din considerentele deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791 din 26 noiembrie 2008.

Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile locale nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci se supun limitelor și condițiilor legii.

Faptul că prin dispozițiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național.

în consecință, față de cele expuse, se reține că atât decizia de impunere, cât și dispoziția privind soluționarea contestației, au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană, astfel că se impune anularea acestora.

De altfel, această soluție este în acord cu jurisprudența secției contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, după soluția de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 și respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuție, constatată în cauze asemănătoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a modificat sentința recurată, a admis acțiunea reclamantei și a anulat în parte Decizia de impunere din 9 februarie 2008 pentru stabilirea impozitului pe clădiri și terenuri pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007, precum și dispoziția nr. 67 din 2 aprilie 2008, emisă de Direcția Fiscală Brașov - Biroul Soluționare Contestații.

← ICCJ. Decizia nr. 50/2011. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 3634/2011. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 3634/2011. Contencios ICCJ. Decizia nr. 50/2011. Contencios