ICCJ. Decizia nr. 39/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 39/2011
Dosar nr. 40/45/2010
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi pe Guvernul României, pentru: a se constata dreptul său de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi să îndeplinească toate celelalte obligaţii administrative prevăzute de lege şi de Ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancţiunea de daune, în sumă de 5.000 lei pe zi întârziere, a se obliga pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancţiunea de daune, a fi obligat pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe şi să transmită direcţiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008 – 2009, a fi obligaţi pârâţii să achite suma de 2511 lei reprezentând despăgubiri, a se stabili un termen de plată cât mai scurt şi rezonabil pentru plata despăgubirilor, precum şi obligarea pârâţilor la daune în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanţă, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în parte din cererile formulate şi excepţia inadmisibilităţii introducerii acţiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea acţiunii, în ceea ce-l priveşte, pe motiv că, prin adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009 a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru punctele 1, 2, 4, 5, 6 şi 7 din cerere, excepţia lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acţiunii pe motiv că nu s-au întrunit condiţiile legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care proiectele hotărârilor de guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene şi proceduri obligatorii, care, însumate, depăşesc termenul solicitat de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 90 din 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond s-a pronunţat, cu prioritate, asupra excepţiei lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţie ridicată de pârâţi.
Examinând acţiunea reclamantului, din această perspectivă, instanţa de fond a constatat că Legea nr. 381/2002 nu conţine norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariţiei unor fenomene naturale şi boli care generează calamităţi naturale şi nici cu privire la soluţionarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat.
Ca atare, în lipsa unor norme derogatorii, instanţa de fond a considerat că litigiul de faţă se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Simplul fapt al înştiinţării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamităţile naturale nu dă naştere la o obligaţie pentru autorităţile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct şi nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, deoarece o atare obligaţie directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că în procesul decizional însăşi Guvernul României este condiţionat de parcurgerea procedurilor prevăzute de "regulamentul aprobat prin HG nr. 561/2009 şi de existenţa resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, în cadrul şi în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.
Astfel, cererea de obligare a Ministerului Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi respectiv cererea de obligare a Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentaţiei de către Ministerul Agriculturii, excede în mod vădit limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranţă că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligaţie a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acţiunii; dorinţa, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale şi anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate este criticată soluţia primei instanţe pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care este vorba de un refuz nejustificat al intimaţilor-pârâţi de a emite un act administrativ, iar excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile a fost invocată de Guvernul României doar referitor la capătul 3 din cererea de chemare în judecată, precum şi pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 381/2002 care impun doar norma generală prin care se statuează că intimaţii trebuie să despăgubească producătorii agricoli într-un termen cât mai scurt pentru a le asigura continuitatea ciclului agricol.
Prin întâmpinările depuse, intimaţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au răspuns punctual aspectelor enunţate de recurentă, susţinând că în speţă obiectul cauzei nu vizează refuzul nejustificat al celor două autorităţi, ci obligarea acestora să efectueze o anumită operaţiune administrativă (M.A.D.R.) şi să emită un act administrativ (Guvernul României), situaţie în care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile.
Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului, din perspectiva obiectului acţiunii, a probatoriului administrat şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În mod corect, judecătorul fondului a stabilit că nu se află în prezenţa unui refuz nejustificat de a soluţiona în termenul legal o cerere-în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 – înlăturând apărările reclamantului faţă de excepţia lipsei plângerii administrative prealabile invocată de ambii pârâţi prin întâmpinările formulate.
Principala pretenţie dedusă judecăţii o reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate naturală în vederea acordării efective a despăgubirilor şi să iniţieze proiectul hotărârii de guvern în acest sens, precum şi obligarea Guvernului României să adopte hotărârea în conformitate cu art. 14 din actul normativ menţionat.
Aşa cum rezultă în mod clar din cuprinsul art. 14 din Legea nr. 381/2002, declararea stării de calamitate naturală revine în competenţa celor două autorităţi pârâte, aşa încât cererea reclamantului de constatare a dreptului său de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile materiale înregistrate în urma secetei excesive din anul agricol 2008/2009 la culturile de toamnă are caracter subsecvent cererii de obligare la efectuarea operaţiunii administrative şi la emiterea actului administrativ în discuţie.
În acest context, în mod corect instanţa s-a raportat la pretenţia principală a reclamantului şi a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii în contencios administrativ.
Atât doctrina cât şi jurisprudenţa în materie au stabilit, fără dubiu, caracterul obligatoriu al procedurii administrative instituie de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se parcurge anterior sesizării instanţei.
Dezlegarea dată de instanţa fondului excepţiei de inadmisibilitate pentru neîndeplinirea procedurii prealabile este cea corectă şi legală.
Reclamantul nu a dovedit că a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 faţă de niciunul din pârâţi şi neîndeplinirea acestei proceduri a fost sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
De altfel, Legea nr. 381/2002 nu conţine norme de procedură privitoare la soluţionarea litigiilor născute din aplicarea prevederilor acestui act normativ şi de aceea judecătorul este obligat a se raporta la normele generale aplicabile în contenciosul administrativ ce au fost consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiaşi articol „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7).
Conform art. 7 alin. (7), plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1) dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.
Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie, în lipsa căreia instanţa nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ.
Sub acest aspect, sunt şi dispoziţiile prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de acea lege".
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că neparcurgerea acestei proceduri, în materia contenciosului administrativ, constituie un fine de neprimire a acţiunii.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D .
Respinge recursul declarat de A.G., împotriva sentinţei civile nr. 90 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 389/2011. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 41/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
