ICCJ. Decizia nr. 4238/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4238/2011
Dosar nr. 181/43/2010
Şedinţa publică de la 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 5 octombrie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.R.H., în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, a anulat Ordinul nr. 241 din 12 octombrie 2009 emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale, a respins petitul privind reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii ordinului atacat, a obligat pârâta la plata despăgubirilor constând în drepturile salariale neachitate, indexate, majorate şi reactualizate, de la momentul producerii efectelor ordinului atacat până la data pronunţării prezentei hotărâri, şi a respins pretenţiile privind plata despăgubirilor până la efectiva reîncadrare.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a atacat Ordinul nr. 241 din 12 octombrie 2009 prin care s-a dispus revocarea din funcţia de director coordonator al Direcţia de Muncă și Protecţie Socială Mureş a d-lui G.R.H. şi încetarea contractului de management încheiat între reclamant şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Obiectul acestui contract era, potrivit art. 2.1, organizarea, conducerea şi administrarea activităţii Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Mureş, precum şi gestionarea patrimoniului, în condiţiile realizării unui management eficient şi de calitate.
Reclamantul a făcut dovada depunerii plângerii prealabile.
Ordinul nr. 841 din 25 mai 2009 al Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este dat în considerarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 37/2009, din O.G. nr. 10/2008, din H.G. nr. 11/2009, din Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 616/2009 şi Procesul-verbal nr. 33920/2009 al comisiei de evaluare, privind numirea în funcţia de director coordonator al Direcţia de Muncă și Protecţie Socială Mureş a reclamantului.
Instanţa de fond a constatat că nu se indică nici o dispoziţie din contractul de management pentru justificarea încetării contractului.
Ca justificare a încetării contractului sunt prevăzute dispoziţiile O.U.G. nr. 105/2009.
O.U.G. nr. 105/2009 nu este un motiv suficient pentru încetarea contractelor de management ci doar face referire la faptul că aceste contracte pot fi reziliate sau pot înceta în condiţii specifice.
Aceste condiţii se regăsesc în cuprinsul contractului de management.
În cuprinsul ordinului atacat nu se invocă nici un alt motiv de încetare sau de reziliere a contractului, astfel că ordinul nu este motivat nici în fapt nici în drept.
În cauză nu s-a dovedit nici efectuarea notificării, nici efectuarea unei cercetări anterioare emiterii ordinului prin care să se constate neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către reclamant, în considerarea funcţiei pe care o avea.
În aceste condiţii ordinul este nelegal deoarece acesta nu este motivat nici în fapt nici în drept şi a fost emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute în contractul de management în situaţia revocării din funcţie a directorului coordonator.
În ceea ce priveşte petitul privind reintegrarea reclamantului în funcţie instanţa de fond a reţinut că funcţia de director coordonator nu mai există, iar direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti, servicii publice deconcentrate ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, cu personalitate juridică, s-au desfiinţat, activitatea acestora fiind preluată de către ANPS, prin agenţiile judeţene pentru prestaţii sociale şi a municipiului Bucureşti drept pentru care a respins acest petit.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor instanţa de fond a constatat că iniţial s-a solicitat plata acestor drepturi până la data reintegrării, însă neoperând reintegrarea, acest moment nu poate fi un punct de reper.
Deoarece contractul nu menţionează data la care a fost încheiat, instanţa a considerat ca dată de încheiere a acestuia data numirii reclamantului în funcţie şi anume 25 mai 2009, pe termen de „maximum 4 ani”, ceea ce înseamnă că acesta expira la 25 mai 2013.
Astfel, Curtea de Apel a motivat că admiterea acestui petit se va face în parte în sensul acordării drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate, ce i s-ar fi cuvenit reclamantului în baza contractului de management încheiat între reclamant şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale de la momentul producerii efectelor ordinului atacat, până la data pronunţării prezentei sentinţe, respingând cererea de plată a drepturilor salariale până la efectiva reintegrare, acesta neoperând.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că prin Ordinul nr. 841 din 25 mai 2009 reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator al Direcţia de Muncă și Protecţie Socială Mureş.
Ca urmare a abrogării exprese şi directe a O.U.G. nr. 37/2009, de art. XIV alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009, a fost emis Ordinul de revocare din funcţia de director coordonator al Direcţia de Muncă și Protecţie Socială Mureş nr. 241/2009.
Un act normativ abrogat, constatat ca fiind şi neconstituţional nu mai produce efecte juridice.
Astfel, Ordinul nr. 241 din 12 octombrie 2009, prin care s-a dispus revocarea din funcţia deţinută nu a fost emis ca urmare a unui abuz ci a fost emis întrucât actul normativ în baza căruia reclamantul a fost numit în funcţie a fost declarat neconstituţional.
Contractul de management prevede la art. 9 lit. h) cauzele de încetare a contractului, şi anume în alte situaţii prevăzute expres de lege. Drept urmare, părţile contractante au stabilit de comun acord că efectele contractului încetează şi în alte cazuri prevăzute expres de lege, în speţă ca urmare a abrogării exprese şi directe a O.U.G. nr. 37/2009.
Daca un act normativ abrogat nu-şi mai produce efectele, cu atât mai mult un act juridic subsecvent acestuia nu-şi mai produce efectele (contractul de management).
Pe acelaşi raţionament s-a întemeiat şi măsura luată prin Ordinul nr. 241 din 12 octombrie 2009, întrucât abrogarea O.U.G. nr. 37/2009 a determinat încetarea contractului de management şi revocarea din funcţie.
În acest context, legalitatea Ordinului nr. 241 din 12 octombrie 2009 nu poate fi pusă la îndoială, măsura luata este în concordanţă cu dispoziţiile legale invocate în cuprinsul ordinului.
Directorii coordonatori şi directorii coordonatori adjuncţi ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale nu mai puteau fi menţinuţi în funcţiile deţinute, în baza unui act normativ abrogat, constatat ca fiind şi neconstituţional.
La data abrogării actului normativ în temeiul căruia reclamantul a fost numit în funcţie, acesta nu mai îndeplinea condiţiile pentru a rămâne numit în funcţie.
Contractul de management a încetat implicit ca urmare a acestor evenimente legislative.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conţine aceleaşi soluţii legislative.
În cauză, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, de asemenea, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale împotriva sentinţei civile nr. 126 din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2235/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 4245/2011. Contencios → |
|---|
