ICCJ. Decizia nr. 4352/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4352/2011
Dosar nr. 1236/33/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul S.P.V., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare, cuprinzând valoarea despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, aferente apartamentelor nr. 2, 5, 7, 10 şi teren aferent din imobilul situat în Cluj-Napoca, cuprins în dispoziţia din 10 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii sale reclamantul a arătat următoarele:
- împreună cu alte persoane îndreptăţite, a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat retrocedarea întregului imobil situat in mun. Cluj-Napoca, imobil ce a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950;
- având în vedere că restituirea în natură nu a fost posibilă pentru toate apartamentele ce compun construcţia, prin dispoziţia din 10 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului şi a celorlalte persoane îndreptăţite pentru apartamentele nr. 2, 5, 7 şi 10 şi terenul aferent acestora;
- astfel cum rezultă din conţinutul adresei din 15 mai 2006 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 Cluj-Napoca şi din răspunsul aceleiaşi instituţii, încă din anul 2006, întregul dosar, împreună cu dispoziţia neatacată, a fost înaintată organelor centrale abilitate de lege în acordarea şi stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;
- până la momentul introducerii acţiunii pârâta nu a binevoit să procedeze la etapa evaluării, şi, evident, nici la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, la înaintarea dosarului către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, unde, în final, urmează a se emite titlu de plată şi/sau titlu de conversie şi a se obţine despăgubirile efective ce se cuvin.
Faţă de această situaţie de fapt, reclamantul a susţinut, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, că autoritatea administrativă pârâtă care are, potrivit legii, competenţa de a stabili ordinea soluţionării dosarelor, în exercitarea acestei prerogative, nu poate beneficia de o marjă de apreciere atât de discreţionară încât să conducă să încălcarea drepturilor sale fundamentale.
A concluzionat reclamantul că soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului unional, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care nu poate fi ignorat ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 377 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul S.P.V. şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare, cuprinzând valoarea despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, aferent apartamentelor nr. 2, 5, 7, 10 şi teren aferent din imobilul situat în Cluj-Napoca, cuprins în dispoziţia din 10 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele consideraţiuni:
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, s-a constituit în subordinea Cancelariei Primului-Ministru o autoritate administrativă distinctă - pârâta din prezenta cauză - printre ale cărei atribuţii reglementate de art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) se numără şi emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlului de despăgubire.
Prin adoptarea OUG nr. 81/2007, legiuitorul şi-a exprimat ataşamentul faţă de jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., impunând în sarcina structurilor centrale obligaţii ce trebuie îndeplinite cu celeritate, astfel încât obţinerea despăgubirilor efective să nu reprezinte un atribut discreţionar al acestor organisme centrale. Este vorba aşadar despre o intenţie neechivocă prin care, la modul declarativ, s-a urmărit implementarea unor măsuri de accelerare a procedurii de acordare a despăgubirilor, constând în obligaţii exprese stabilite în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, inclusiv prin crearea noii Direcţii pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Cu toate acestea, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit iniţial că ordinea soluţionării dosarelor se face în mod aleatoriu, adoptând în acest sens Decizia nr. 2 din 28 februarie 2008, act administrativ ce a contravenit vădit intenţiilor declarate ale Guvernului de soluţionare cu celeritate a cererilor de acordare de despăgubiri.
S-a mai apreciat că, odată ce dosarul a fost înaintat entităţii prevăzute de lege în vederea demarării procedurilor administrative de stabilire a despăgubirilor, s-a creat persoanelor îndreptăţite respectiv reclamantului şi restului beneficiarilor, convingerea şi speranţa legitimă că cererea le va fi soluţionată într-un termen rezonabil şi previzibil, termen nesocotit în cauză.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului unional, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care nu poate fi ignorat ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, prin criticile dezvoltate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:
- instanţa de fond, în mod greşit, şi-a întemeiat soluţia pe aspectele legate de stabilirea criteriului aleatoriu în privinţa ordinii de soluţionare a dosarelor privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, fără a ţine seama de etapele parcurse în procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005;
- în cauză s-a solicitat, cu temei, completarea dosarului cu înscrisuri, conform adresei din 24 septembrie 2010 înaintată Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, fără a se putea astfel reţine o tergiversare în sarcina autorităţii în ceea ce priveşte soluţionarea dosarului, însă instanţa de fond a nesocotit relevanţa acestor aspecte învederate;
- instanţa a ignorat actele administrative interne ale autorităţii privind ordinea şi modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării lor, apreciind fără temei că ar exista un refuz din partea comisiei cu privire la soluţionarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil;
- instanţa de fond nu a indicat temeiul legal în baza căruia a dispus actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflaţie şi, în mod greşit, a dispus şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ce se impuneau a fi acordate, cel puţin, într-un cuantum redus, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă autoritatea recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele învestite cu soluţionarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., astfel cum s-a pronunţat în mod constant, în materie, instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea autorităţilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
În speţă, raportat la perioada îndelungată, de circa 10 ani, care a trecut de la data declanşării procedurilor de restituire a unui bun în natură sau în echivalent, prin formularea unei notificări încă din anul 2001, prima instanţă a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, susţinerile recurentei privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind justificate.
Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nesoluţionarea dosarului reclamantului, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
În ceea ce priveşte critica recurentei vizând măsura dispusă de prima instanţă în sensul actualizării cu indicele de inflaţie a sumei cuvenite drept despăgubiri, Înalta Curte arată, astfel cum s-a mai stabilit în jurisprudenţa sa* că o atare dispoziţie are rolul de a asigura repararea integrală a prejudiciului patrimonial suferit de reclamant prin nesoluţionarea în termen a cererii sale, în sensul art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, principiul reparării integrale a pagubei, fiind incident şi în această materie.
În fine, nefondate sunt şi criticile recurentei vizând obligarea autorităţii, prin hotărârea atacată, la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Înalta Curte apreciază că au fost corect aplicate în cauză prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nefiind desigur incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. privind recunoaşterea de către pârât la prima zi de înfăţişare a pretenţiilor reclamantului, cuantumul acordat nefiind nepotrivit de mare, pentru a atrage aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de toate argumentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul promovat de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 377 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
___________
*A se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3621 din 26 iunie 2009 şi Decizia nr. 3393/2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4331/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 4366/2011. Contencios → |
|---|
