ICCJ. Decizia nr. 4331/2011. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4331/2011
Dosar nr. 5731/2/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii SC Q.C.G. SRL şi Universitatea Română de Ştiinţă şi Arte, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei şi Comerţului, SC F. SA, au cerut ca prin hotărârea pe care instanţa de judecată o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de fostul M.I.C., la data de 07 aprilie 1998 pe numele pârâtei SC F. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 3143 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantele SC Q.C.G. SRL şi Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei şi SC F. SA, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că neparcurgerea procedurii prealabile atrage sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, formularea plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii, astfel cum s-a decis prin Decizia 798 din 08 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaşie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 746 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
La momentul formulării primei convocări (SC F. SA la conciliere directă 11 ianuarie 2008), reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoştea faptul că i-a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor înstrăinate prin contractul din 19 februarie 1993.
Astfel, la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat că are cunoştinţă despre faptul că pârâta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi i-a somat în vederea transferării acestui drept.
Faptul că reclamanta SC Q.C.G. SRL se găsea în eroare cu privire la data exactă a obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (anul 1998, iar nu anul 1996) nu schimbă situaţia câtuşi de puţin. Ceea ce interesează este faptul că, la momentul 11 ianuarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoştea faptul că pârâta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor vândute.
Mai mut, prin răspunsul formulat de către SC F. SA (14 februarie 2008), reclamanta SC Q.C.G. SRL a fost informată, încă o dată, cu privire la faptul că SC F. SA a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, reclamanta SC Q.C.G. SRL a fost informată şi cu privire la faptul că pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, intabulare ce s-a efectuat în baza încheierilor de carte funciară emise de către O.C.P.I. Bucureşti Sector 3 la data de 03 august 2007.
Prin urmare, la data de 14 februarie 2008, reclamanta SC Q.C.G. SRL cunoştea atât faptul că pârâta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cât şi faptul că a îndeplinit formalităţile de publicitate cu privire la acest drept prin înscrierea sa în cartea funciară.
În aceste condiţii (îndeplinirea procedurilor de publicitate), dincolo de informaţiile primite, reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi putut afla foarte uşor care este titlul în baza căruia SC F. SA a înscris dreptul de proprietate asupra terenului - prin formularea unei simple cereri de eliberare a unui extras informativ de carte funciară.
Faptul că reclamanta SC Q.C.G. SRL a ales să stea în pasivitate şi să nu facă niciun demers în vederea anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate este o împrejurare imputabilă reclamantei, iar nu SC F. SA.
Ori, dreptul de proprietate obţinut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 07 aprilie 1998, a fost înscris în cartea funciară la data de 03 august 2007. Din acest moment, există o prezumţie absolută cu privire la faptul că reclamantele au cunoscut existenţa dreptului de proprietate, precum şi titlul în baza căruia acest drept a fost obţinut.
Înscrierea unui drept în cartea funciară are ca efect opozabilitatea acestui drept faţă de terţi - opozabilitate erga omnes. Această opozabilitate rezidă în aceea că faţă de terţi operează o prezumţie absolută în ceea ce priveşte cunoaşterea (sau obligativitatea de a cunoaşte) existenţa dreptului şi a titlului în baza căruia acest drept a fost conferit titularului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii SC Q.C.G. SRL şi Universitatea Română de Ştiinţă şi Arte au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (3) şi alin. (7) din Legea nr. 554/2004, cu luarea în considerare a efectelor Deciziei nr. 797 din 29 iulie 2007 a Curţii Constituţionale, dispoziţii în conformitate cu care plângerea prealabilă se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1). Instanţa de judecată a sancţionat reclamantele pentru neintroducerea plângerii prealabile în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, din moment ce, în raport de art. 7 alin. (7) din actul normativ amintit, plângerea prealabilă poate fi introdusă şi peste acest termen, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data luării la cunoştinţă a actului atacat.
În speţă, reclamantele au arătat că au luat cunoştinţă de certificatul contestat abia la 27 martie 2009, ca urmare a depunerii acestui înscris în Dosarul nr. 28675/3/2008 la Tribunalul Bucureşti de către beneficiarul acestuia, SC F. SA, plângerea prealabilă fiind formulată la data de 22 mai 2009, din cauză că pârâta nu a comunicat toate actele care au stat la baza emiterii certificatului, până la acea dată reclamantele trebuind să le obţină de la autorităţile publice, împrejurări ce constituie motive temeinice în sensul stipulat de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.
În mod greşit, prima instanţă a reţinut că reclamantele ar fi fost în culpă pentru neformularea plângerii prealabile până la data de 27 martie 2009, întrucât ar fi avut posibilitatea să ia cunoştinţă de certificatul contestat, prin intermediul publicităţii imobiliare sau din înscrisurile în care au fost inserate referiri la actul administrativ amintit.
Prima instanţă a reţinut că ambele reclamante ar fi avut cunoştinţă despre actul atacat, din moment ce în convocarea la conciliere din 11 ianuarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL a învederat că pârâta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, însă este nereal că ambele reclamante ar fi aflat despre certificat din moment ce corespondenţa a fost purtată numai între SC Q.C.G. SRL şi SC F. SA, nu însă şi cu Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte.
Pe de altă parte, deşi instanţa a reţinut că la 14 februarie 2008 reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi fost informată asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform înscrisului din dosar SC F. SA a indus în eroare reclamanta prin indicarea unei date greşite de emitere a certificatului în discuţie, respectiv din data de 07 aprilie 1996.
Conform primei instanţe, reclamanta SC Q.C.G. SRL ar fi putut afla cu uşurinţă care este titlul în baza căreia SC F. SA înscris dreptul de proprietate asupra terenului, însă reclamantele nu au putut în mod obiectiv să ia cunoştinţă de întabularea dreptului de proprietate în favoarea SC F. SA asupra terenurilor, cât timp pârâta a obţinut anterior întabulării schimbarea numerelor poştale ale terenului respectiv pe baza certificatului din 31 mai 2007, emis de Primăria Municipiului Bucureşti, act despre care au luat la cunoştinţă în iulie 2010.
Aşadar, efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară nu poate constitui o prezumţie absolută cu privire la faptul că reclamantele ar fi cunoscut existenţa dreptului de proprietate a pârâtei, cât timp publicitatea imobiliară s-a întemeiat pe o documentaţie cadastrală bazată pe actul de schimbare a adresei poştale ce nu le-a fost comunicată niciodată reclamantelor. Apoi, SC F. SA nu a înştiinţat niciodată autorităţile cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003 cu SC U.A.Z. SRL.
Prima instanţă nu a observat că din actele dosarului rezultă că reclamantele, la rândul lor, au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară a titlurilor lor cu privire la imobilele din Bucureşti, prin transcrierea anterioară a acestora în registrele de transcripţiuni, beneficiind de opozabilitatea „erga omnes” a drepturilor lor de proprietate, în raport cu orice terţi, inclusiv cu SC F. SA.
SC F. SA a informat reclamanta, SC Q.C.G. SRL, despre efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară asupra certificatului din 07 aprilie 1996, însă, nu a avut loc şi o informare cu privire la adevăratul certificat din 07 aprilie 1998 şi, oricum, aceasta nu poate fi considerată drept informare cu privire la imobilul al cărui proprietar era la acea dată SC Q.C.G. SRL.
În concluzie, prima instanţă a aplicat în mod greşit în speţă prevederile art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, fără să facă aplicarea prevederilor art. 7 alin. (7) din aceeaşi lege, apreciind greşit momentul de la care reclamantele au putut, în mod real, să aibă cunoştinţă de actul atacat şi de actele care au stat la baza emiterii lui, pentru a putea exercita efectiv dreptul la acţiune în contencios administrativ.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor aduse, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru argumentele expuse în continuare.
Cu toate că prima instanţă a reţinut inexact că ambele recurente, atât SC Q.C.G. SRL, cât şi Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte, au avut cunoştinţă despre existenţa certificatului de atestare de proprietate asupra terenurilor, contestat în prezenta cauză, din data de 11 ianuarie 2008, din convocarea la conciliere din data respectivă, când de fapt doar una dintre reclamante, SC Q.C.G. SRL, este menţionată în respectiva conciliere, conform probelor dosarului declanşarea procedurii prealabile de către reclamante împotriva respectivului act administrativ individual s-a produs peste termenul prevăzut de lege.
Astfel, în cursul anului 2008, reclamantele SC Q.C.G. SRL şi Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte au formulat convocare la conciliere, adresată pârâtei, SC F. SA, pentru data de 18 iunie 2008, în vederea discutării unui contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă totală de 4.819 m.p., situat în Bucureşti, sector 3. Convocarea la conciliere a fost înregistrată la pârâtă la data de 20 mai 2008. Cum în cuprinsul convocării la conciliere reclamantele se referă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate în privinţa terenului de 4.819 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, rezultă fără niciun dubiu că la 20 mai 2008 ambele reclamante luaseră la cunoştinţă de existenţa certificatului în discuţie, astfel că de la acel moment a început să curgă termenul prevăzut de lege pentru formularea reclamaţiei administrative la care se referă art. 7 din Legea contenciosului administrativ.
De asemenea, în cererea de chemare în judecată, formulată de cele două reclamante împotriva pârâtei SC F. SA, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă totală de 4.819 mp, situat în Bucureşti, sector 3, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 19 februarie 1993, sub semnătură privată şi a plăţii preţului, se face vorbire despre acelaşi certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Conform evidenţelor din sistemul ECRIS, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 februarie 2008, sub nr. 7262/3/2008.
Este adevărat că atât în convocarea la conciliere, cât şi cererea de chemare în judecată, mai sus amintite, reclamantele indică ca an al emiterii certificatului 1996 în loc de 1998, însă aceasta este o evidentă eroare materială, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, din moment ce se referă la certificatul emis cu privire la terenul în suprafaţă totală de 4.819 m.p., situat în Bucureşti, sector 3.
Astfel, fie că se ia drept moment al luării la cunoştinţă despre existenţa certificatului amintit data înregistrării convocării la conciliere adresată de reclamante pârâtei, 20 mai 2008, fie data de 20 februarie 2008, când a fost înregistrată acţiunea reclamantelor la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 7262/3/2008, rezultă că declanşarea procedurii prealabile în prezenta cauză s-a făcut cu depăşirea termenului legal.
Prima instanţă a reţinut corect că formularea plângerii prealabile peste termenul prevăzut de lege echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile reglementată în art. 7 din Legea nr. 554/2004, ceea ce reprezintă un „fine de neprimire”, consecinţa fiind respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC Q.C.G. SRL Bucureşti şi de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte împotriva sentinţei civile nr. 3143 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4312/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4352/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
