ICCJ. Decizia nr. 4457/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4457/2011
Dosar nr. 9214/1/2010
Şedinţa de la 29 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 134/F din 16 iulie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC D.P.G. SRL Braşov, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov şi A.F.P. Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală. Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată a dispus anularea parţială a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală din 05 februarie 2008 emise de pârâta A.F.P. Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei din 08 iulie 2008 emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov cu privire la suma totală de 751.785 RON din care: - suma de 149.450 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 3.138 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 319.474 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006; - suma de 162.338 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006. Prima instanţă a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă şi a admis, în parte, cererea expertului I.C. cu privire la aprobarea onorariului suplimentar, obligând reclamanta sa plătească expertului suma de 1.330 RON, cu titlu de onorariu suplimentar parţial. Totodată, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10.769,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, parţiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Concluziile formulate de expertul numit în cauză relevă următoarele aspecte:
Cu privire la impozitul pe profit:
Cheltuielile de şcolarizare efectuate de reclamantă în vederea perfecţionării profesionale a angajaţilor săi în anii 2005-2006 sunt cheltuieli deductibile fiscal, potrivit art. 21 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 571/2003, motiv pentru care impozitul pe profit stabilit pentru aceste sume nu este datorat.
Cu privire la suma achitată cu titlu de Proiect Piaţa D., aceasta reprezintă o cheltuială deductibilă fiscal fiind efectuată pentru obţinerea de profit, respectiv pentru amenajarea spaţiilor din Piaţa D., spaţii care ulterior au fost valorificate. În acest caz sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
Cu privire la T.V.A., stabilită în sarcina reclamantei pentru perioada 01 ianuarie 2002-31 martie 2007, instanţa de fond constată că aceasta a fost corect stabilită de organele fiscale.
Retragerea asociaţilor din societate şi preluarea în deplină proprietate a unor spaţii din Complexul Comercial D. reprezintă o operaţiune pentru care reclamanta datorează T.V.A. stabilit în sarcina sa, potrivit art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Contractele de vânzare-cumpărare a spaţiilor comerciale din Complexul Piaţa D. au fost operaţiuni comerciale pentru care reclamanta datorează T.V.A. Faptul că ulterior aceste spaţii au fost răscumpărate de reclamantă nu afectează natura contractelor de vânzare-cumpărare şi obligaţiile legale ce rezultă din încheierea acestor operaţiuni. În situaţia în care aceste operaţiuni comerciale de vânzare, respectiv răscumpărare a spaţiilor comerciale s-au datorat culpei cocontractanţilor, care nu şi-au îndeplinit eventualele obligaţii asumate, reclamanta are posibilitatea de a se îndrepta împotriva acestora pentru recuperarea oricăror prejudicii cauzate de aceştia.
Instanţa de fond constată că în mod corect organele fiscale au reţinut că nu pot fi înregistrate în contabilitate şi, deci, nu pot produce efecte juridice, facturi fiscale în copie xerox, astfel că T.V.A.-ul aferent acestora nu poate fi rambursat.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă că în mod corect organele fiscale au stabilit impozitul pe profit în sumă de 175.265 RON, majorările de întârziere în sumă de 166.379 RON şi penalităţile în sumă de 11.630 RON datorate de reclamantă pentru anul 2004, reclamanta necontestând aceste sume.
În anul 2005 reclamanta a efectuat cheltuieli de şcolarizare deductibile fiscal şi cheltuieli cu Proiectul Piaţa D., de asemenea deductibil fiscal.
În aceste împrejurări, reţine prima instanţă, reclamanta datorează pentru anul fiscal 2005, doar suma de 11.708 RON cu titlu de impozit pe profit, suma de 10.331 RON majorări şi suma de 573 RON penalităţi. Pe cale de consecinţă nu datorează sumele de 149.450 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005 şi suma de 3.138 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005.
În anul 2006 reclamanta a înregistrat pierderi în contabilitate, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel că nu datorează impozit pe profit şi majorări aferente.
De asemenea, arată instanţa de fond, în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit că reclamanta nu are T.V.A. de rambursat, ci T.V.A. de achitat suplimentar ca urmare a retragerii asociaţilor, a înregistrării eronate în contabilitate a facturilor fiscale în copie xerox şi a stornării facturilor aferente contractelor de vânzare-cumpărare a spaţiilor comerciale din Piaţa D.
Cu privire la solicitarea expertului contabil desemnat să efectueze raportul de expertiză în cauză, instanţa de fond constată că cererea acestuia este întemeiată în parte, reţinând că al doilea raport de expertiză dispus a fi efectuat în cauză s-a datorat concluziilor contradictorii formulate de expert în raportul de expertiză pe de o parte şi răspunsul la obiecţiunile la acest raport efectuate de părţi, pe de altă parte.
Astfel, arată prima instanţă, din suma totală de 2.730 RON, va fi obligată reclamanta la plata sumei de 1.330 RON, constând în cheltuieli privind verificarea documentelor justificative, convocarea părţilor, multiplicarea şi îndosarierea raportului şi o parte din cheltuielile generate de prelucrarea documentelor şi redactarea raportului de expertiză.
De asemenea, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) şi art. 276 C. proc. civ., instanţa de fond a apreciat că se impune obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 10.769,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocaţial diminuat în funcţie de volumul de activitate şi complexitatea cauzei. Totodată, prin încheierea din 29 septembrie 2010, instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamanta SC D.P.G. SRL, prin care solicita lămurirea dispozitivului sentinţei nr. 134/F din 16 iulie 2010 cu privire la cuantumul fiecărei cheltuieli de judecată în parte, şi a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiaşi sentinţe, în sensul menţionării denumirii corecte a reclamantei SC D.P.G. SRL în loc de SC D.P. SRL.
Împotriva sentinţei nr. 134/F din data de 16 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal atât pârâtele A.N.A.F., prin D.G.F.P. Braşov, şi A.F.P. Braşov, cât şi reclamanta SC D.P.G. SRL Braşov, prin care s-a solicitat, de către recurentele pârâte, admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă ca neîntemeiată, şi de către recurenta reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa: modificării în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei şi a anulării raportului de inspecţie fiscală din 07 februarie 2008 şi a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 şi a deciziei de soluţionare din 08 iulie 2008 şi pentru suma de 207.649 RON; a modificării în parte a sentinţei nr. 134/F/2010 în sensul respingerii în totalitate a cererii expertului I.C. de acordare a onorariului suplimentar; a modificării în parte a aceleiaşi sentinţe, cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocaţial, în sensul acordării contravalorii acestora proporţional procentual cu: suma admisă la contestaţie şi de asemenea în sensul acordării onorariului avocaţial nediminuat proporţional procentual cu pretenţiile care au fost admise şi care eventual vor fi admise prin recurs; a modificării în parte a sentinţei nr. 134/F/2010 în sensul precizării cuantumului fiecărei categorii de cheltuială de judecată în parte dat fiind soluţia instanţei de fond de diminuare a onorariului avocaţial.
Reclamanta SC D.P.G. SRL Braşov a declarat recurs, în termen legal, şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 855/64/2008 al Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, solicitându-se admiterea căii de atac şi modificarea în parte a încheierii atacate în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 134/F/2010 în sensul lămuririi acestei hotărâri cu privire la cuantumul fiecărei categorii de cheltuieli de judecată în parte acordate proporţional cu cuantumul pretenţiilor admise.
A.N.A.F., reprezentată de D.G.F.P. Braşov, şi A.F.P. Braşov au învederat, prin motivele de recurs, că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, fiind rezultatul unei interpretări eronate şi greşite a legii şi a ansamblului probatoriu administrat în cauză. Din analiza considerentelor sentinţei recurate, s-a arătat, reiese faptul că prima instanţă s-a raportat în mod eronat la natura juridică a obligaţiilor fiscale pentru care a anulat în parte actele administrativ-fiscale contestate, în sensul că principalul raţionament al acesteia este bazat pe concluziile raportului de expertiză contabilă. Instanţa de fond, s-a mai relevat, nu a dezvoltat un raţionament juridic propriu pe baza căruia a admis în parte acţiunea, reiterând practic toate concluziile expertului fără a le corobora cu celelalte probe administrate în cauză. Or, faptul că prin raportul de expertiză contabilă este exprimat un punct de vedere asupra situaţiei de fapt existente la data efectuării inspecţiei fiscale de către o persoană de specialitate nu echivalează cu raţionamentul instanţei de judecată, întrucât aceasta are obligaţia de a corobora toate probele administrate în cauză în vederea pronunţării unei hotărâri juste.
Pârâtele A.N.A.F., prin reprezentant D.G.F.P. Braşov, şi A.F.P. Braşov au precizat că cheltuielile cu şcolarizarea salariaţilor prin debitul contului „614 - Cheltuieli cu studiile şi cercetările”, în sumă de 1.663.000 RON, înregistrate în perioada mai 2005-decembrie 2006, nu pot fi considerate deductibile, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate de societate, astfel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Cod fiscal şi nici cele indicate de pct. 48 din Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.
S-a evidenţiat că deşi Cod Fiscal instituie, prin art. 21 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, principiul deductibilităţii cheltuielilor pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat, în speţă se impune, pe de o parte, analizarea necesităţii efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate, iar pe de altă parte, justificarea economică a tranzacţiei efectuate între SC D.P.G. SRL şi Fundaţia D. În acest sens a apreciat recurenta pârâtă că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) Cod Fiscal, referitoare la tranzacţiile între persoane afiliate, impunându-se constatarea că reclamanta nu a prezentat argumente şi documente din care să rezulte necesitatea efectuării cheltuielilor privind cursurile de şcolarizare, cu excepţia directorului comercial adjunct, funcţionarului economic şi a contabilului, ceilalţi 11 angajaţi ai SC D.P.G. SRL desfăşurând activităţi care prin natura lor nu necesită însuşirea de activităţi de management şi drept comercial, fără ca societatea să probeze că aceştia au fost avansaţi în funcţii de conducere după absolvirea cursurilor sau după caz, că a recuperat, în baza art. 6, contravaloarea şcolarizării de la angajaţii care nu au respectat prevederea contractuală conform căreia beneficiarul contractului de şcolarizare se obliga să nu părăsească societatea la care este angajat, respectiv SC D.P.G. SRL, timp de trei ani din momentul absolvirii cursurilor. De aceea, măsura organelor de inspecţie fiscală cu privire la cheltuielile în sumă totală de 1.535.077 RON reprezentând contravaloarea şcolarizării unui număr de 12 angajaţi ai SC D.P.G. SRL este conformă prevederilor speciale referitoare la deductibilitatea cheltuielilor privind serviciile, în cauză neîndeplinindu-se condiţia ca efectuarea cheltuielilor privind şcolarizarea angajaţilor să fie justificată prin specificul activităţilor desfăşurate de aceştia. în plus, pentru cheltuielile în sumă de 127.923 RON privind şcolarizarea directorului comercial adjunct, s-a solicitat a se constata că din dosarul cauzei nu rezultă scopul economic al operaţiunii.
Cu privire la cheltuielile în sumă de 84.735 RON şi 7.097 RON reprezentând „avans tâmplărie aluminiu” şi respectiv „avans proiectare P.U.D. Piaţa D.”, recurentele-pârâte au solicitat a se constata că aceste sume reprezintă avansuri înregistrate eronat pe cheltuieli, astfel că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit nedeductibilitatea acestora în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. Avansul acordat furnizorului în baza facturii fiscale emise de acesta nu poate fi asimilat unei cheltuieli a societăţii, organul de control fiscal pornind de la premisa că suma de 84.735,29 RON nu reprezintă o cheltuială, ci un avans înregistrat în mod eronat pe cheltuieli fapt ce a condus la majorarea nejustificată a cheltuielilor societăţii cu această valoare ceea ce a determinat diminuarea impozitului pe profit. Reclamanta, s-a arătat, avea obligaţia să înregistreze avansul acordat furnizorului pentru prestări de servicii şi executări de lucrări în contul „409 – Furnizori-debitori” potrivit prevederilor Ordinului M.F. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Întrucât suma de 84.735 RON reprezintă „avans tâmplărie aluminiu” şi suma de 7.097 RON „avans proiectare P.U.D. Piaţa D.”, nu pot fi considerate ca fiind cheltuieli deductibile fiscal, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care dispune că „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate - prin acte normative în vigoare”. Prin înregistrările efectuate în contabilitate reclamanta a regularizat avansul plătit, înregistrându-l în mod eronat pe cheltuieli, aceasta nu a efectuat o decontare a avansului plătit la data livrării mărfii, motiv pentru care constatările organelor de inspecţie fiscală sunt în conformitate cu prevederile legale invocate mai sus, în sensul respingerii la deductibilitate a sumelor de 84.735 RON şi 7.097 RON.
Referitor la impozitul pe profit aferent anului 2006, A.N.A.F. şi A.F.P. a mun. Bucureşti au considerat ca fiind criticabil considerentul instanţei de fond în sensul că reclamanta a înregistrat în această perioadă pierderi astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, fapt pentru care nu datorează impozit pe profit şi majorări aferente, în condiţiile în care s-a stabilit prin raportul de inspecţie care a stat la baza deciziei de impunere că nu sunt deductibile fiscal cheltuieli în valoare de 970.589 RON.
În fine, sub aspectul cheltuielilor de judecată, au susţinut recurentele pârâte că instanţa de fond nu a făcut o apreciere corectă, întrucât nu s-a făcut dovada unei culpe procesuale în înţelesul prevederilor art. 274 C. prov. civ. Astfel, cât timp actele administrativ-fiscale au fost menţinute în parte, este evident că întocmirea acestora nu s-a realizat pe o bază eronată. Relativ la onorariul expertului, ca şi componentă a cheltuielilor de judecată, s-a învederat că proba administrată a fost solicitată de reclamanta din litigiu, pârâta făcând opoziţie admiterii acesteia. Faptul că pârâtele recurente au căzut în pretenţii, nu echivalează cu culpa procesuală a acesteia, astfel că s-a concluzionat că este nelegală hotărârea pronunţată în acest sens.
Reclamanta SC D.P.G. SRL a criticat sentinţa nr. 134/F din 16 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, considerând că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de fond, precizează reclamanta recurentă, deşi vorbeşte în cuprinsul hotărârii despre capitolul „impozit pe profit” nu motivează în cuprinsul acesteia „soarta” sumei constând în impozit de 11.708 RON, 10.331 RON şi 573 RON penalităţi generate de cheltuielile efectuate de către societate cu avansul la tâmplăria de aluminiu neargumentat din punct de vedere legal dacă „aceste sume ar fi datorate sau nu, pentru ca apoi să menţioneze în cuprinsul hotărârii faptul că societatea datorează pentru anul 2005 nişte sume identice cu cele mai sus menţionate însă neexplicând natura lor, provenienţa sau temeiul legal”. Reclamanta a precizat că nu împărtăşeşte punctul de vedere al expertului care nu consideră deductibilă suma de 84.735 RON pe motivul necesităţii unui document justificativ suplimentar document pe care expertul nu îl menţionează şi nici nu indică temeiul de drept al necesităţii acestui document suplimentar, document suplimentar pe care nici legislaţia contabilă şi fiscală de altfel nu îl prevede. Consecinţa înregistrării în contabilitate a facturii reprezentând avans tâmplărie aluminiu a avut drept rezultat o pierdere în anul fiscal 2005 în sumă de 11.560 RON fapt confirmat şi de raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul F. Pe de altă parte, s-a relevat că consecinţa neluării în calcul de către expert şi organul fiscal a acestei cheltuieli şi implicit a facturii fiscale care atestă cheltuiala efectuată generează în sarcina recurentei unui impozit de 11.708 RON, 10.331 RON majorări şi 573 RON penalităţi neargumentat din punct de vedere legal de către expert şi nici măcar de către instanţa de judecată care a judecat fondul fără a motiva şi argumenta din punct de vedere temeiul neluării în calcul ca deductibilă această sumă contestată.
Recurenta-reclamantă, cât priveşte taxa pe valoarea adăugată, a relevat, sub aspectul sumei de 9.416 RON reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar de organele de control fiscal urmare retragerii din societate şi a sumei de 10.277 RON reprezentând accesorii aferente T.V.A., că operaţiunea de retragere din societate a acţionarului nu se încadrează în prevederile art. 126 alin. (1) lit. d) respectiv art. 127 alin. (2) precum şi în dispoziţiile art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, şi în consecinţă nu datorează T.V.A. în sumă de 9.416 RON, precum şi accesoriile aferente în sumă de 10.277 RON. Atât expertul cât şi instanţa de fond, preluând eronat opinia expertului, a dat o altă natură operaţiunii de retragere a asociaţilor din societate întrucât aceştia, prin retragerea şi rambursarea părţilor sociale prin echivalent, nu au primit nimic în plus sau ceva ce nu le aparţineau deoarece prin prisma valorii părţilor sociale asociaţii care s-au retras aveau deja un drept de proprietate asupra bunurilor existente în societate. Pe cale de consecinţă, operaţiunea nu putea fi supusă T.V.A., contravaloarea părţilor sociale fiind la nivelul activului net al societăţii la momentul retragerii acţionarilor neexcedând contravaloarea părţilor sociale la momentul retragerii.
Referitor la suma de 126.993 RON reprezentând T.V.A. de recuperat de la bugetul statului şi majorări în sumă de 36.574 RON rezultată în urma înregistrării facturilor fiscale de stornare a contravalorii spaţiilor comerciale rezoluţionate, reclamanta recurentă a precizat că pe fond bugetul statului nu a fost prejudiciat, statul încasând T.V.A. la momentul emiterii facturilor, iar, ulterior, prin stornare, s-a anulat T.V.A. colectată anterior în momentul emiterii facturii. Facturile de stornare (anulare) au avut la bază convenţiile de rezoluţiune încheiate între părţi, operaţiuni reale reglementate de art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi ele se pot revoca prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege. De aceea, organele fiscale nu aveau competenţa legală să intervină în înţelegerile dintre părţi, înţelegerea având putere de lege. Pe de altă parte, s-a arătat că instanţa de fond nu a motivat hotărârea pronunţată nici prin prisma dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi nici prin prisma dispoziţiilor art. 138 lit. b) Cod Fiscal Şi, interpretând greşit actele deduse judecăţii, a respins contestaţia reclamantei cu privire la suma de 126.993 RON stabilită suplimentar, precum şi la accesoriile aferente în sumă de 36.574 RON.
Reclamanta a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul sumei de 718 RON reprezentând T.V.A. aferent facturilor existente în copie xerox de la furnizorii SC O.I. SRL şi SC B.C. SRL şi a sumei de 1.059 RON reprezentând majorări, considerând că societatea avea posibilitatea de a înregistra copii xerox în condiţiile excepţionale în care facturile au trebuit obligatoriu să fie predate asigurătorului.
Reclamanta a învederat că este nelegală şi soluţia primei instanţe cu privire la stabilirea în sarcina recurentei a plăţii onorariului suplimentar către expert în sumă de 1.330 RON, prin prisma următoarelor considerente: - în cauză nu s-a dispus de către instanţa de fond în sarcina expertului întocmirea unui nou raport de expertiză contabilă, ci, urmare a neconcordanţei răspunsurilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză întocmit şi din cuprinsul răspunsului la obiecţiuni, s-a dispus refacerea raportului de expertiză; - expertul nu a răspuns nici prin raportul de expertiză, nici prin răspunsul la raportul iniţial de expertiză şi nici prin raportul de expertiză refăcut la chestiunile de fapt şi de drept solicitate de către contestatoare şi încuviinţate de către instanţa de fond; - odată ce expertul se contrazice în răspunsuri date prin cele două rapoarte de expertiză contabile întocmite şi nu răspunde chiar la unele obiective şi obiecţiuni încuviinţate de către instanţă nu se impunea acordarea unui nou onorariu sau onorariu suplimentar către expertul I.C.
În fine, hotărârea instanţei de fond a fost criticată de recurentă şi cu privire la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată sub aspectul neprecizării în cuprinsul hotărârii a modului de calcul al fiecărei categorii de cheltuială de judecată raportată la cuantumul pretenţiilor admise. Acest motiv de recurs a fost cuprins şi în declaraţia de recurs îndreptată împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 134/F/2010 pronunţată de aceeaşi instanţă.
În cauză a fost depusă întâmpinare de către intimata reclamantă SC D.P.G. SRL Braşov, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de A.N.A.F. şi de A.F.P. Braşov.
Recursurile sunt nefondate.
În mod întemeiat, printr-o corectă aplicare a legii la împrejurările de fapt ale cauzei şi pe baza probatoriului administrat, instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ a reclamantei S.C. D.P.G. S.R.L Braşov, astfel cum a fost precizată, şi a dispus anularea parţială a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală 05 februarie 2008 emise de A.F.P. Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei din 08 iulie 2008 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov cu privire la suma totală de 751.785 RON (din care suma de 149.450 RON cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 3.138 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 319.474 RON cu titlu de impozit de profit stabilit suplimentar pentru anul 2006 şi suma de 162.338 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006), a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor formulate de reclamantă ca neîntemeiate, a obligat reclamanta la plata în favoarea expertului I.C. suma 1.330 RON cu titlu de onorariu suplimentar parţial şi a obligat pârâtele la plata în favoarea aceleiaşi reclamante a sumei de 10.769,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale. Pe de altă parte, se constată că în mod corect, prin încheierea de şedinţă din data de 29 septembrie 2010, Curtea de apel a respins cererea: reclamantei privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 134/F din 16 iulie 2010 pronunţate în dosarul nr. 855/64/2008, motivându-se just că dispozitivul este clar şi nu necesită lămuriri sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei şi respectiv la componenţa cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de şcolarizare efectuate de reclamantă în vederea perfecţionării profesionale a angajaţilor săi în anii 2005-2006, cum s-a opinat şi prin concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în litigiu de I.C., sunt cheltuieli deductibile fiscal, în condiţiile art. 21 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal al României, care prevăd că sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, printre altele, şi „cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat”. Această categorie de cheltuieli, cele pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat, sunt prezumate de legiuitor ca având natura unor cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 constituindu-se ca norma derogatorie de la textul de principiu în materia deductibilităţii fiscale a cheltuielilor, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, care stipulează că pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Prin urmare, nu sunt incidente în cauză, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, invocate de recurentele pârâte A.N.A.F., prin D.G.F.P. Braşov, şi de A.F.P. Braşov.
Suma achitată de reclamantă pentru avans proiectare P.U.D. Piaţa D., în cuantum de 7.097 RON, este, de asemenea, cum a reţinut judecătorul fondului pe baza concluziilor expertului contabil, deductibilă fiscal, întrucât în luna în care a fost înregistrată pe cheltuieli a generat şi venit impozabil conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
Organele fiscale au stabilit judicios că suma de 84.735 RON, reprezentând „avans tâmplărie aluminiu”, este o cheltuială nedeductibilă fiscal, în condiţiile în care factura din 07 octombrie 2004 emisă de SC A.C. SA nu are la bază un alt document justificativ care să ateste, neîndoielnic, că respectiva tâmplărie a fost înglobată în construcţia minimagazinelor din Complexul Comercial D. Retragerea asociaţilor din societate şi preluarea în deplină proprietate a unor spaţii din Complexul Comercial D. reprezintă, în mod vădit, o operaţiune pentru care reclamanta datora T.V.A., potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. proCod Fiscal, care dispun că orice distribuire de bunuri din activele unei persoane impozabile către asociaţii sau acţionarii săi, inclusiv o distribuire de bunuri legată de lichidarea sau de dizolvarea fără lichidare a persoanei impozabile, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial. Sunt operaţiuni comerciale pentru care reclamanta datorează T.V.A., de asemenea, şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate referitor la spaţiile comerciale din Complexul Comercial D., neavând relevanţă, din punct de vedere fiscal, împrejurarea că ulterior s-au întocmit facturi fiscale de stornare a contravalorii spaţiilor comerciale în cazul cărora au intervenit convenţii de rezoluţiune a contractelor de vânzare-cumpărare. Organele fiscale au stabilit, cu respectarea prevederilor legale, că nu poate face obiectul rambursării taxa pe valoare adăugată aferentă facturilor fiscale emise de furnizorii SC O.I. SRL şi SC B.C. SRL, aceste facturi în formă neoriginală nefiind apte de a produce efecte juridice prin înregistrarea în contabilitate.
Prin raportare la cele mai sus învederate, instanţa de fond a constatat întemeiat că reclamanta datorează pentru anul fiscal 2005 suma de 11.708 RON cu titlu de impozit pe profit, suma de 10.331 RON cu titlu de majorări de întârziere şi suma de 573 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, că pentru anul 2006 aceeaşi reclamantă - înregistrând pierderi în contabilitate - nu datorează impozit pe profit şi accesoriile aferente, şi că reclamanta nu are dreptul la taxă pe valoarea adăugată de rambursat, ci T.V.A. de achitat suplimentar ca urmare a retragerii acţionarilor, a înregistrării eronate în contabilitate a facturilor fiscale în formă neoriginală şi a stornării facturii aferente contractelor de vânzare-cumpărare a spaţiilor comerciale din Complexul Comercial D.
Judecătorul fondului a admis în mod justificat, pe temeiul volumului de muncă prestat, cererea expertului contabil I.C. de suplimentare a onorariului, în mod parţial, cu suma de 1.330 RON, şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., prin obligarea pârâtelor la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10.769,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a avut în vedere împrejurarea că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte şi nu în integralitate, precum şi volumul de activitate prestat de avocat şi complexitatea pricinii.
În aceste condiţii, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că motivele de recurs invocate de părţi nu sunt întemeiate şi că hotărârea şi încheierea atacată sunt legale şi temeinice, urmează a se dispune respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de A.N.A.F., prin D.G.F.P. Braşov, de A.F.P. Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi de SC D.P.G. SRL Braşov împotriva sentinţei civile nr. 134/F din 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a recursului formulat de reclamanta S.C. D.P.G. SRL Braşov împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 septembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de A.N.A.F., prin D.G.F.P. Braşov, şi de A.F.P. Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi de SC D.P.G. SRL Braşov împotriva sentinţei nr. 134/F în 16 iulie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de SC D.P.G. SRL Braşov împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 septembrie 2010, pronunţată de aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4447/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4472/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
