ICCJ. Decizia nr. 4447/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4447/2011
Dosar nr. 403/33/2011/a1
Şedinţa publică din 29 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 05 mai 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii S.G. şi S.D., în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, de suspendare a executării deciziei de impunere din 31 mai 2010 privind obligaţii de plată suplimentară a T.V.A. şi a raportului de inspecţie fiscală din 31 mai 2010 emise de pârâta D.G.F.P. Cluj.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă s-a raportat la prevederile ce reglementează măsura suspendării executării unui act administrativ, cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ cu referire la art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din acelaşi act normative, prin care legiuitorul explică semnificaţia celor două sintagme care se suprapun celor două condiţii ce trebuie îndeplinite pentru suspendare, respectiv „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă”.
În acest context, s-a reţinut că în cauză nu poate fi vorba de existenţa unei îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de impunere din 31 mai 2010 întrucât aceasta conţine o anumită justificare legală şi actuală a stabilirii obligaţiilor fiscale suplimentare, care se coroborează cu raportul de inspecţie fiscală din 31 mai 2010.
S-a mai reţinut că cererea de suspendare conţine aspecte de fapt şi de drept invocate şi în contestaţia administrativă ce ţin de controlul de legalitate în substanţă al actului administrativ fiscal, nefiind aduse argumente în sprijinul necesităţii măsurii suspendării.
În acelaşi timp s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit nici prejudiciul viitor şi previzibil ce s-ar produce prin executarea deciziei suspusă suspendării, în condiţiile în care, executarea obligaţiilor bugetare suplimentare a fost dispusă în baza unor acte administrativ fiscale care se bucură de o puternică prezumţie de legalitate.
A fost avută în vedere practica instanţei supreme (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 500/2010 şi nr. 2537/2010), precum şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Împotriva încheierii din data de 05 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanţii S.G. şi S.D., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de suspendare a efectelor actelor administrativ fiscale Decizia de impunere din 31 mai 2010 privind obligaţii de plată suplimentară taxă pe valoarea adăugată şi a raportului de inspecţie fiscală din 31 mai 2010 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ, fără obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Încheierea civilă pronunţată în Dosarul nr. 403/33/2011/a1 al Curţii de Apel Cluj este criticabilă, au precizat recurenţii, în esenţă pentru că în motivarea care fundamentează soluţia pronunţată nu sunt apreciate toate elementele care conturează categoria cazului bine justificat şi a pagubei iminente, interpretarea dată de instanţă necorespunzând realităţii.
Cât priveşte condiţia cazului bine justificat, s-a învederat că instanţa de fond în mod eronat a arătat că în litigiu nu pot fi decelate care sunt împrejurările de fapt şi de drept care de la prima vedere şi în aparenţă conduc la concluzia că ar exista o îndoială puternică şi serioasă asupra legalităţii actului administrativ fiscal. Or, aceste elemente de fapt şi de drept constau, aşa cum s-a arătat şi în faţa primei instanţe, în câteva împrejurări indiscutabile, cum ar fi inexistenţa unei „persoane impozabile” şi a unei „activităţi economice” în sensul legii, aplicarea greşită a dispoziţiilor Cod fiscal referitoare la dreptul de deducere şi calcularea eronată a T.V.A.-ului considerându-l inclus în preţul de vânzare, împrejurarea că normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) Cod Fiscal adaugă acestei norme juridice în mod nelegal şi extind, nejustificat, domeniul activităţilor economice generatoare de obligaţie de plată a T.V.A., aplicarea nelegală a cotei de 19% pentru imobile construcţii cu privire la care era aplicabilă cota redusă de T.V.A. de 5%, elemente legate de „dubla impozitare” - impozit pe transferul dreptului de proprietate şi T.V.A., etc.
Cazul bine justificat, s-a învederat, este reprezentat şi de faptul că acest contencios este unul nou, delicat şi atipic în care nu există decât soluţii de fond cu totul izolate, fără a se contura o practică judecătorească relevantă în domeniu, iar în plus s-a evidenţiat că se naşte cel puţin un dubiu asupra condiţiilor şi contextului în care s-a emis Decizia privind obligaţiile de plată suplimentare T.V.A. din 31 mai 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 31 mai 2010. În acest context, reclamanta a opinat că soluţia suspendării apare ca perfect admisibilă.
Referitor la condiţia pagubei iminente, recurenta a susţinut că nu s-a limitat în niciun moment la a afirma că executarea actului administrativ este prin ea însăşi o pagubă şi atât, ci a arătat în mod clar, neechivoc, că spre exemplu, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pe care intimata le mai vizează prin actele administrativ fiscale emise, există serioase dubii referitoare la modul de calcul.
Instanţa fondului, s-a relevat, nu consideră aplicabile dispoziţiile conţinute de Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, cu toate că potrivit reglementărilor menţionate se impune menţinerea unui echilibru între părţile împrocesate: pe de o parte imperativul executării actelor legale ale administraţiei publice, iar pe de altă parte imperativul asigurării unei protecţii a particularilor împotriva unor acte administrative individuale asupra cărora planează unele indicii de posibilă nelegalitate, până la pronunţare suverană a instanţei de contencios administrativ pe fondul cauzei.
Pe de altă parte, s-a precizat că executarea actului administrativ fiscal ar avea consecinţe deosebit de grave asupra activităţii reclamanţilor, fiind afectată însăşi existenţa acestora prin aducerea lor în stare de insolvabilitate din moment ce sumele pretinse sunt foarte ridicate pentru posibilităţile lor actuale. Intimata nu este prejudiciată cu nimic de o suspendare a efectelor actului administrativ, pentru că în situaţia în care solicitarea de anulare a deciziilor indicate ar fi respinsă în mod irevocabil s-ar proceda la valorificarea actului administrativ fiscal. Dar, în situaţia în care efectele actului administrativ fiscal nu ar fi suspendate şi pe fond reclamanţilor li s-ar admite cererea de chemare în judecată în mod irevocabil, prejudiciul creat recurenţilor nu ar putea fi cuantificat, fără a mai vorbi de mijloacele şi demersurile care ar trebui întreprinse pentru recuperarea debitului şi penalităţilor achitate fără temei.
În cauză a formulat întâmpinare pârâta D.G.F.P. Cluj, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii încheierii civile recurate ca fiind temeinică şi legală. în opinia intimatei, susţinerile reclamanţilor recurenţi nu sunt în măsură să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal şi, prin urmare, nu se justifică admiterea cererii de suspendare formulată de aceştia, atâta timp cât nu sunt întrunite cele două condiţii cumulative prevăzute de lege, cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Recursul este nefondat.
În general, se recunoaşte că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu. Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie, totuşi, o situaţie de excepţie aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Pe de altă parte, în condiţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; în acest caz cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond, iar instanţa de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a pricinii.
Prin „cazuri bine justificate” se înţelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” [art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004], iar prin „pagubă iminentă” se desemnează „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” [art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare].
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării. Această condiţie, cum corect a reţinut instanţa de fond, nu este întrunită în cauză, întrucât, pe de o parte, stabilirea legalităţii actului administrativ fiscal atacat ţine de analiza pe fond a raportului juridic dedus judecăţii, şi, pe de altă parte, nu au putut fi desprinse - prin raportare la cele arătate de reclamanţi în calea administrativă de atac şi în acţiune precum şi la dovezile administrate - acele împrejurări de fapt şi de drept, cu caracter determinant, care aparent ar fi de natură să ducă la concluzia existenţei unei îndoieli puternice şi serioase cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate în litigiu.
Judecătorul fondul a apreciat pertinent că nu este îndeplinită în cazul cererii reclamanţilor nici cerinţa prevenirii unei pagube iminente, argumentându-se just, în temeiul practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, că executarea unei obligaţii bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, întrucât din punct de vedere economic orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Dacă s-ar accepta o interpretare contrară, potrivit căreia în cazul actelor administrative prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei pagubei iminente este dovedită şi demonstrată prin simpla împrejurare că nivelul extrem de mare al sumei impuse şi ce urmează a fi executată conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul contribuabilului şi chiar la aducerea acestuia în stare de insolvabilitate, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa prevenirii unei pagube iminente este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului formulat de către reclamanţii S.G. şi S.D. împotriva încheierii civile din data de 05 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 403/33/2011/a1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.G. şi S.D. împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4446/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4457/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
