ICCJ. Decizia nr. 4570/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4570/20 11
Dosar nr. 3447/1/2011
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 2131 pronunţată în data de 8 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de T.A. împotriva sentinţei civile nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a constatat, aşa cum reiese din considerentele deciziei, următoarele:
Reclamantul T.A. a chemat în judecată Inspecţia Muncii, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună suspendarea executării deciziei din 24 decembrie 2009, emisă de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de fond.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia din 31 octombrie 2001, a fost numit în funcţia publică de conducere de şef-serviciu în cadrul Direcţiei Legislaţie Contencios, iar la data de 4 ianuarie 2010 i s-a comunicat decizia sus-menţionată, prin care era numit, începând cu data de 24 decembrie 2009 în funcţia publică de şef birou la Biroul Contencios din cadrul Serviciului Legislaţie, cu indicarea art. 100 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1708 din 14 aprilie 2010, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, la o sumară verificare a deciziei emise de către pârâtă se constată că reclamantul nu relevă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei, în condiţiile în care argumentele sale aduse în sprijinul dovedirii acestei condiţii sunt argumente de fond.
Instanţa a reţinut că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât lipsirea reclamantului de o parte nesemnificativă a veniturilor lunare, prin trecerea sa pe o funcţie de conducere retribuită la un nivel inferior, nu reprezintă o pagubă iminenta, în sensul legii.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul T.A., formulând critici pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constat că recursul nu este fondat.
Instanţa a reţinut că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, se reţine în considerentele sentinţei atacate, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
A mai reţinut instanţa de recurs că soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare,
Conchide, arătând că, ideea inexistenţei unor indicii de nelegalitate a fost, de altfel, întărită şi prin soluţia pronunţată în primă instanţă cu privire la acţiunea în anularea actului administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa din 21 septembrie 2010. Deşi, nefiind irevocabilă, această sentinţă are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.
Pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, inexistenta cazului bine justificat face inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiţiei pagubei iminente în sentinţa atacată.
La data de 20 aprilie 2011 recurentul T.A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei sus enunţate, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
- în speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond cât şi cea de recurs trebuia să verifice, pe baza probelor administrate la dosar, dacă în cazul reorganizării, pârâta Inspecţia Muncii a respectat procedura instituită de art. 100, respectiv de art. 99 alin. (1) lit. b) alin. (3), (5) şi (7) din Legea nr. 188/1999, conform căreia reducerea unui post poate avea loc numai dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii;
- cele două instanţe trebuiau să verifice dacă decizia din 24 decembrie 2009 emisă de pârâtă a fost motivată, situaţie a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează anularea actului. În cuprinsul deciziei nu se regăseşte nicio referire la motivele de fapt şi de drept care ar fi condus la numirea sa în funcţia de şef birou din funcţia publică de şef serviciu, respectiv la termenul în care aceasta poate fi atacată şi nici la care instanţă poate fi contestată, încălcându-se astfel principiul legalităţii şi stabilităţii în exercitarea funcţiei publice prevăzut de dispoziţiile art. 3 lit. a) şi f) din Legea nr. 188/1999;
- în mod eronat, atât prima instanţă cât şi cea de recurs nu au analizat îndeplinirea celei de-a doua condiţii, iminenţa producerii unei pagube, prin modificarea raportului de serviciu, el fiind prejudiciat cu pierderea sporului de 30% calculat la salariul de bază brut şi de care se ţinea cont la calculul stimulentului acordat lunar.
Contestatorul îşi întemeiază contestaţia pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., constând în faptul că dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale; instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de modificare şi de casare pe care le-a invocat oral în cadrul şedinţei de judecată şi prin notele scrise depuse la dosar.
Intimata-pârâtă Inspecţia Muncii a depus întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare ca fiind lipsită de obiect, fiind pronunţată pe fond o soluţie de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Contestaţia în anulare formulată este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Temeiul juridic pe care şi-a fundamentat contestatorul contestaţia în anulare formulată este cel prevăzut de art. 318 C. proc. civ., dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale şi omiterea cercetării motivelor de modificare sau de casare pe care le-a invocat în cererea de recurs, precum şi oral în faţa instanţei.
Cât priveşte prima teză a art. 318 C. proc. civ., este de observat că textul de lege se referă la „eroare materială”, prin aceasta înţelegându-se orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar se găseşte recipisa de plată a taxelor legale de timbru sau respingerea recursului ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac sau neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
Or, prin motivele contestaţiei în anulare, contestatorul face vorbire despre nelegalitatea şi netemeinicia celor două hotărâri pronunţate la fond şi în recurs, susţinând ca un prim motiv că instanţele nu au verificat dacă în cazul reorganizării pârâta Inspecţia Muncii a respectat procedura instituită de art. 100 şi art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), (5)-(7) din Legea nr. 188/1999 deci invocă aspecte ce ţin de judecata fondului cauzei, de greşita soluţionare în fond a cauzei dar şi în recurs.
Însă, aşa după cum este ştiut, contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, nu poate conduce la remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, pentru că astfel ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Contestatorul susţine că instanţa de fond şi cea de recurs nu au analizat nu au apreciat corect dacă sunt întrunite condiţiile suspendării executării unui act administrativ, condiţii prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, referindu-se în mod special la condiţia denumită „iminenţa producerii unei pagube”, or acestea sunt aspecte ce se verifică doar în calea de atac a recursului de către instanţa de control judiciar.
Într-adevăr, instanţa de recurs, în decizia pronunţată, atacată cu contestaţie în anulare, nu a mai analizat şi această a doua condiţie, considerând în mod corect că nu se mai impune din moment ce a constatat că prima condiţie, aceea a existenţei unui caz bine justificat nu este îndeplinită, iar textul art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede că este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii pentru a se putea dispune suspendarea executării unui act administrativ.
De fapt, motivele contestaţiei în anulare nu sunt decât o reiterare a motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de suspendare a executării deciziei nr. 704 din 24 decembrie 2009 emisă de Inspecţia Muncii, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de fond.
Or, aşa cum s-a arătat instanţa de recurs, contrar celor susţinute de contestator, a analizat toate aceste motive de recurs, referindu-se în mod detaliat la condiţia existenţei cazului bine justificat şi apreciind că în mod corect instanţa de fond a concluzionat că nu este îndeplinită această condiţie pentru că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi declarate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.
Ideea inexistenţei cazului bine justificat a fost întărită şi de soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la acţiunea în anulare a actului administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 3508 din 21 septembrie 2010, sentinţă care, chiar dacă nu are puterea lucrului judecat, nefiind irevocabilă, constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate.
Nu trebuie însă ignorat nici faptul că contestaţia în anulare vizează o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs prin care s-a analizat legalitatea şi temeinicia unei hotărâri având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură vremelnică şi provizorie până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea actului administrativ.
Ca o concluzie a celor expuse, contestaţia în anulare formulată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1), teza I şi II C. proc. civ., este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.A. împotriva deciziei nr. 2123 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4564/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4578/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
