ICCJ. Decizia nr. 46/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 46/2011
Dosar nr. 11189/2/2009
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta B.L. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele necesare în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; să fie obligat pârâtul să-i acorde daune cominatorii de 100 de lei pe fiecare zi de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la momentul primirii efective a cererii; să fie obligat pârâtul să-i plătească 1000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 22 septembrie 2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău pentru a-i fi primită cererea de redobândire a cetăţeniei române. Deoarece nu a primit invitaţie în acest sens, a revenit cu o nouă cerere la data de 29 aprilie 2009 şi respectiv la data de 16 noiembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1803 din 20 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să primească cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250 lei cheltuieli de judecată şi a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete din acţiune.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia prescrierii dreptului la acţiune este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 conform cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţeniei.
Este adevărat că legea cetăţeniei române nu prevede un termen în care pârâtul sa proceseze cererile formulate pentru redobândirea cetăţeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie, însă trecerea unui termen mai mare de trei ani de la data depunerii primei cereri are drept consecinţă imposibilitatea reclamantei de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.
Curtea de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 396/2002, pentru ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 06 noiembrie 1997 conform căruia fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie, apreciind că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri -22 septembrie 2006 şi data sesizării instanţei cu prezenta acţiune - 25 noiembrie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispoziţiilor legale sus menţionate şi a practicii CEDO.
Cu privire la capătul 2 al acţiunii, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din aceeaşi lege, soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.
În cauză, instanţa de fond a apreciat că nu se impune la acest moment aplicarea unei sancţiuni menite să ducă la executarea hotărârii, urmând ca astfel de măsuri să se dispună ulterior, numai în cazul în care autoritatea publică va refuza să execute de bună voie hotărârea instanţei.
Neîntemeiat a fost considerat şi cel de-al treilea capăt al acţiunii având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, faţă de împrejurarea că reclamanta nu face dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţie, condiţii prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., deşi sub acest aspect, sarcina probei revenea reclamantei în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.
În consecinţă, a fost respins ca neîntemeiat şi acest capăt de cerere, iar în raport de dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., a fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pentru instanţa de fond nu a avut relevanţă starea obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe deşi tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situaţia specifică a derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în anii următori.
Recurentul mai arată că, la data prezentei, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamanţilor dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamanţilor.
Interpretarea potrivit căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul circumstanţelor fiecărui caz în parte, şi nu doar de durata termenului, este constantă şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
În lipsa unui temei legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 101 din Legea nr. 21/1991 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 374/2009: „Persoanele care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e)."
Art. 12 alin. (2) stipulează că: „În cazul cererilor de redobândire a cetăţeniei române sau de acordare, întemeiate pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 101, acestea pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Direcţia cetăţenie".
De asemenea potrivit art. II din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991: „Începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetăţeniei române, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 101 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se vor înfiinţa birouri teritoriale în subordinea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie".
Prin urmare, potrivit acestor reglementări, cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate, şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 5/2010, cetăţenii moldoveni categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă.
Deci, ultimele modificări legislative oferă alternativă cetăţenilor moldoveni, în mod specific.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că acţiunea reclamantei, având în vedere modificările legislative intervenite, este lipsită de interes.
Deşi, codul de procedură civilă nu defineşte această condiţie de exerciţiu a acţiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.
Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.
Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, una dintre condiţiile cumulative de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Astfel fiind, având în vedere modificările legislative intervenite, Înalta Curte constată că acţiunea reclamantei a rămas fără interes.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca rămasă fără interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinţei civile nr. 1803 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei B.L., ca rămasă fără interes.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 41/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 47/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
