ICCJ. Decizia nr. 4737/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4737/2011
Dosar nr. 3815/2/2010
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 29 aprilie 2010, reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să stabilească cuantumul despăgubirilor, în numerar, la valoarea de piaţă, pentru cele două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 situate în imobilul din Bucureşti, sector 1, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin dispoziţia din 2 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi obligarea pârâţilor să-i plătească efectiv despăgubirile în numerar.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, prin dispoziţia din 2 mai 2006, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins cererea de restituire în natură a celor două apartamente din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente.
Prin dispoziţia din 2 mai 2006, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat Bucureşti, sector 1, mai puţin cele două apartamente pentru care urmează să primească despăgubiri conform dispoziţiei din 2006.
Reclamanta a mai precizat că dosarul aferent dispoziţiei din 2 mai 2006 a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel cum i s-a comunicat prin adresa din 15 ianuarie 2009 a pârâtei, iar până la data audienţei avută la autoritatea pârâtă, respectiv data de 14 octombrie 2009, dosarul său nu a fost trimis evaluatorului sau comisiei de evaluatori.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţiile inadmisibilităţii solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, a lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei cu privire la plata despăgubirilor şi a prematurităţii capătului trei de cerere, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, a inadmisibilităţii solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi a prematurităţii solicitării de plată, iar în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 10 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru cele două apartamente, iar prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la un evaluator şi să emită decizia titlu de despăgubire, iar pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de plată şi/sau titlul de conversie şi să-i acorde despăgubiri în numerar.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâte, ca neîntemeiate, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a obligat pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul de despăgubiri al reclamantei unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru cele două apartamente situate în imobilul din sectorul 1, în termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare şi a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat cu prioritate excepţiile invocate de autorităţile pârâte, reţinând următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii solicitării reclamantei ca instanţa să stabilească cuantumul despăgubirilor, invocată de pârâte, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în raport de cererea modificatoare a acţiunii introductive de instanţă, prin care reclamanta a solicitat trimiterea dosarului său la evaluator şi obligarea pârâtelor să emită decizia titlu de despăgubire şi, în baza acestuia să emită titlul de plată şi/sau titlul de conversie cu acordarea despăgubirilor în numerar, constatând faptul că solicitarea ca instanţa să stabilească despăgubirile nu se mai regăseşte în capetele de cerere din acţiunea reclamantei.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe motiv că nu are atribuţii de plată a despăgubirilor şi de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pe motiv că nu are atribuţii de stabilire a despăgubirilor, prima instanţă a reţinut că pârâtele au calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, solicitările reclamantei fiind conforme atribuţiilor reglementate de Legea nr. 247/2005 Titlul VII, pentru fiecare dintre părţile chemate în judecată.
În privinţa excepţiei prematurităţii solicitării de plată a despăgubirilor invocată de pârâte, instanţa de fond a constatat că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fără să menţioneze un anume cuantum, despăgubirile fiind raportate la rezultatul evaluării, iar solicitarea de obligare la acordarea de despăgubiri nu este prematură în raport de dispoziţia din 2 mai 2006 a Primarului General Municipiului Bucureşti, prin care s-a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul său, aferent deciziei din 2 mai 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, întrucât pârâtul refuză nejustificat să-i soluţioneze notificarea, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor înainte de 15 ianuarie 2009, astfel cum rezultă din adresa de comunicare a formării Dosarului nr. 15608/CC. Din notele de şedinţă depuse de pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 12 ianuarie 2011, a rezultat că dosarul reclamantei se află în aşteptare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor făcând referire la o anume ordine de înregistrare a dosarelor, fără a aduce dovezi cu privire la existenţa unei proceduri transparente de înregistrare şi soluţionare a dosarelor, astfel că susţinerile autorităţii nu justifică refuzul de soluţionare a dosarului reclamantei.
Mai mult, a reţinut judecătorul fondului, de la data comunicării cu privire la neîndeplinirea etapei de transmitere şi înregistrare a dosarului, transmisă de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reclamantei, prin adresa din 15 ianuarie 2009 şi până la data introducerii acţiunii la data de 29 aprilie 2010, a trecut mai mult de un an fără ca pârâtele să trimită Dosarul nr. 15608/CC la un evaluator.
În condiţiile în care etapa de verificare a legalităţii respingerii cererii de restituire în natură nu putea să necesite un interval mai mare de 6 luni, ca termen rezonabil apreciat în favoarea autorităţii publice, termenul de un an şi 3 luni care a trecut, fără ca pârâtele să depună diligenţele necesare în vederea repartizării dosarului la un evaluator (apreciind şi faptul că, în decurs de 9 luni cât a durat soluţionarea pe fond a cauzei, dosarul reclamantei a rămas în aceeaşi stare de nelucrare), a fost apreciat de prima instanţă ca reprezentând un refuz nejustificat din partea pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarul reclamantei.
Cu privire la solicitarea de obligare a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de plată şi/sau conversie, precum şi obligarea la acordarea de despăgubiri în numerar, Curtea l-a apreciat ca fiind un capăt de cerere neîntemeiat, pe de o parte, în lipsa unui raport de evaluare care să determine cuantumul despăgubirilor şi, pe de altă parte, în lipsa cererii de opţiune formulată de reclamantă şi înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 după ce aceasta va lua cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor .
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul-pârât critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, susţinând că asimilarea termenului de 30 de zile unui termen în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la evaluator, fiind inclusă şi parcurgerea etapei evaluării, aşa cum este prevăzut la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, este total greşită. Mai mult decât atât, procedura administrativă nu se declanşează la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, ci prin transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi prin parcurgerea etapelor până la finalizarea acesteia, prin emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire.
În cauza supusă judecăţii, a subliniat recurentul, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent dispoziţiei din 2 mai 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.
Referitor la etapa evaluării, recurentul a precizat că această etapă este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin decizia din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariţia O.U.G. nr. 81/2007 şi cele transmise după intrarea în vigoare a actului normativ amintit, dispoziţii însoţite de avizul de legalitate emise de prefecturi.
În speţă, a arătat autoritatea recurentă, dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor, iar ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligaţia de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, între care şi cel al acordării unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională.
În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţa de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, recurentul a susţinut că acestea sunt neîntemeiate, întrucât instituirea procedurii administrative descrise în cuprinsul cererii de recurs are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerinţa unor factori externi, care să determine soluţii diferite în situaţii similare.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie „civilă”, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimatei.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În etapa procesuală a recursului, intimata-reclamantă C.J.M. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 3.100 RON.
Având în vedere soluţia pronunţată de către instanţa de control judiciar, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata către intimată a sumei de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 289 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 3.100 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.J.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3534/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6162/2011. Contencios → |
|---|
