ICCJ. Decizia nr. 4901/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4901/20 12
Dosar nr. 422/45/2011
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 312 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea reclamantei SC G.T. SRL, în contradictoriu cu D.G.F.P. Iaşi, a fost anulat procesul-verbal de control financiar din 29 martie 2011, dispoziţia obligatorie din 29 martie 2011 şi decizia nr. 8052 din 29 aprilie 2011, acte administrative emise de D.G.F.P. a judeţului Iaşi.
S-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 8052 din 29 aprilie 2011, a procesului-verbal de control din 29 martie 2011 şi a dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011 până la data la care hotărârea va rămâne irevocabilă şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru judiciar.
Pentru a motiva aceasta sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta SC G.T. SRL Iaşi este societate comercială care are ca obiect principal de activitate efectuarea de transporturi terestre de călători. În baza licenţelor de transport emise de Autoritatea Rutieră Română pentru trasee judeţene şi interjudeţene, aceasta a efectuat transportul cu autobuzul a beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, de la care a colectat biletele speciale de călătorie, tipărite de Ministerul Transporturilor şi pe baza acestor cupoane a completat documentele prevăzute de Ordinul nr. 266/2005 emis de Ministrul Finanţelor Publice pe care le-a prezentat spre avizare filialei judeţene a Asociaţiei Veteranilor de Război, iar ulterior Direcţiei Generale a Finanţelor Publice din judeţul unde îşi avea sediul social, deconturi pe baza cărora a obţinut ulterior contravaloarea prestaţiei de transport din fondurile asigurate de Ministerul Transporturilor.
Din înscrisurile aflate la dosar, Curtea a constatat că verificarea cupoanelor statistice pentru transportul auto interurban de persoane s-a efectuat de către inspectori din cadrul unui serviciu al D.G.F.P. Iaşi şi rezultatul verificărilor s-a consemnat în nota de constatare în care se consemna realitatea seriei, km. şi valoarea cupoanelor.
Această procedură a respectat circulara emisă în cursul lunii iunie 2006 de A.N.A.F. şi că Autoritatea Rutieră Română, prin adresa din 12 octombrie 2005 a comunicat Asociaţiei Veteranilor de Război în Legea nr. 44/1994 şi în Ordinul M.T.C.T./M.F.P. nr. 266/2005 nu există nicio prevedere în sensul în care sunt limitate călătoriile la teritoriul judeţului de domiciliu.
S-a constatat că ulterior, la 26 aprilie 2010, Curtea de Conturi a făcut cunoscut A.N.A.F. că „din verificările efectuate la D.G.F.P. Botoşani” s-a constatat că „documentele au fost avizate nelegal, fără a fi îndeplinite condiţiile de legalitate”, respectiv transportul auto al călătorilor să fie efectuat pe căile auto judeţene.
Urmare acestei sesizări, A.N.A.F. – Direcţia Corpul de Control a solicitat prin circulara nr. 850155 din 08 octombrie 2010 direcţiilor judeţene să dispună efectuarea unui control la serviciul de control financiar având ca obiectiv „verificarea şi avizarea de către structura de control financiar a borderourilor cupoanelor statistice ale biletelor speciale de călătorie şi a situaţiilor centralizatoare prezentate de transportatorii auto în perioada 2008-2009”.
Compartimentul de control al D.G.F.P. Iaşi a întocmit un raport de prezentare la procesul-verbal de control încheiat la activitatea de inspecţie fiscală prin care s-a arătat că nu au fost respectate prevederile legale şi a fost prejudiciat bugetul statului cu suma de 8.485.807 RON, sumă ce a fost defalcată pe societăţile beneficiare şi s-a propus efectuarea de controale tematice la aceste societăţi soldate cu încheierea procesului-verbal de control financiar care să aibă putere de titlu de creanţă.
În acest context a fost efectuat un control la SC G.T. SRL în anul 2011 ce a avut ca obiect modul de acordare a sumelor reprezentând transferuri şi subvenţii acordate de la bugetul de stat pentru decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cu autobuzele a veteranilor de război pentru anii 2008-2010, iar în urma acestora s-a încheiat procesul-verbal înregistrat în 29 martie 2011, iar reclamantei i s-a stabilit ca sumă de restituit la buget 2.094.106,5 RON.
În baza procesului-verbal a fost emisă dispoziţia obligatorie nr. 8678 din 06 mai 2011 prin care s-a stabilit restituirea sumei în termen de 30 de zile.
Prin decizia nr. 10818 din 07 iunie 2011 emisă de D.G.F.P. Iaşi a fost respinsă plângerea formulată de SC G.T. SRL împotriva procesului-verbal şi a dispoziţiei obligatorii.
Plecând de la constatările, concluziile şi măsurile organelor de control, instanţa de fond a apreciat că în cercetarea legalităţii actelor administrativ-fiscale contestate trebuie să se plece, în primul rând, de la statutul juridic al reclamantei şi de la poziţia pe care aceasta o are în procedurile generate de aplicarea prevederilor Legii nr. 44/1994, apoi, de la împrejurarea necontestată că documentele întocmite de aceasta, în condiţiile Ordinului nr. 266/2005 al M.F.P., au fost confirmate de instituţiile publice şi să stabilească dacă simplul fapt al neprezentării cupoanelor statistice, cu ocazia controlului efectuat de pârâtă, justifică concluzia că transportatorul nu a dovedit „realitatea şi legalitate prestaţiilor efectuate şi a decontării cheltuielilor aferente transportului veteranilor de război” şi măsura de a restitui la buget suma de 2.094.106,5 RON de către cărăuş.
S-a reţinut că prin Legea nr. 44/1994 au fost reglementate drepturile veteranilor de război, că raporturile născute din aplicarea ei privesc, în principal, pe beneficiarii acestei legi şi instituţiile şi autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu şi că singurele atribuţii ce revin agenţilor economici din domeniile de activitate vizate sunt cele de a lua fiecare măsurile necesare pentru aplicarea legii.
Singura obligaţie ce s-ar putea reţine în sarcina unui operator privat de transport public de persoane este aceea de a asigura transportul veteranilor de război conform solicitării acestora, de a accepta, în schimbul prestaţiei efectuate, biletele de călătorie gratuită emise de Ministerul Transporturilor şi de a recupera preţul prestaţiei în procedura prevăzută de Ordinul nr. 266/2005 emis de Ministrul Finanţelor Publice, iar prin efectuarea prestaţiei de transport, cărăuşul nu devine parte a raportului juridic născut între beneficiarii Legii nr. 44/1994 şi instituţiile publice şi autorităţile implicate în aplicarea acesteia.
S-a susţinut că nefiind agent sau mandatar al statului, cărăuşul nu are, în principiu, a răspunde de modul în care beneficiarii Legii nr. 44/1994 înţeleg să îşi valorifice drepturile recunoscute şi cu atât mai puţin de modul în care instituţiile publice cu atribuţiuni de control şi avizare în acest domeniu şi-au organizat şi desfăşurat activitatea referitoare la acoperirea cheltuielilor determinate de aplicarea legii.
Mai mult, transportatorul nu poate să impună beneficiarilor Legii nr. 44/1994 să efectueze călătorii doar în limita judeţului de domiciliu sau să refuze a-i îmbarca doar pentru că aceştia ar fi avut posibilitatea să utilizeze alte mijloace de transport, folosind în acest sens serviciile transportatorilor feroviari, considerate mai convenabile.
Instanţa de fond a considerat că D.G.F.P. Iaşi a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 lit. a) alin. (3) din Legea nr. 44/1994 pentru că textul se referă la 12 călătorii „interne”, fără a face deosebire între transportul local, judeţean sau interjudeţean iar dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze drepturile veteranilor de război şi al văduvelor de război de a călători cu mijloacele de transport auto doar pe traseele judeţene ar fi precizat expres acest lucru.
Această interpretare a fost confirmată de adresa din 10 martie 2011 emisă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin care s-a infirmat interpretarea dată de organele de control financiar.
Pe lângă faptul că nu are nicio atribuţiune în verificarea modului în care veteranii de război înţeleg să-şi exercite drepturile conferite prin Legea nr. 44/1994, Curtea a apreciat că transportatorul este delegat de obligaţia de a mai dovedi realitatea şi întinderea prestaţiei din momentul în care instituţia publică cu atribuţiuni de control, în speţă, pârâta D.G.F.P. Iaşi, şi-a exercitat drepturile şi obligaţiile stabilite prin Ordinul nr. 266/2005 şi a avizat documentaţia prezentată de acesta.
Cât priveşte lipsa unor proceduri operaţionale de control pentru biroul de control financiar, sesizată de Curtea de Conturi, instanţa a considerat că această deficienţă nu poate avea nicio legătură cu operatorii de transport şi nu poate fi generatoare a unei răspunderi patrimoniale a acestora, apreciind că insuficienţa, superficialitatea sau chiar o anumită conduită „concordantă” a controlului cu a celui controlat poate atrage răspunderea celor implicaţi dar numai dacă s-ar dovedi că agentul economic a acţionat contrar legii, dovadă care nu a fost făcută pentru că actele emise de D.G.F.P. Iaşi în perioada 2008-2010 continuă să producă efecte juridice şi nu au fost anulate.
În ceea ce priveşte ultimul aspect considerat relevant, Curtea a constatat că deşi cu ocazia controlului ulterior efectuat în 2011, reclamanta nu a pus la dispoziţia organelor de control cupoanele statistice, care împreună cu borderourilor şi situaţiile centralizatoare aveau calitatea de a justifica efectuarea prestaţiilor către beneficiarii Legii nr. 44/1994, acest fapt atât din perspectiva Ordinului nr. 266/2005, cât şi a Legii nr. 82/1991, nu poate justifica concluzia că nu s-a dovedit realitatea şi legalitatea prestaţiilor, atâta timp cât acestea au fost confirmate de către D.G.F.P. Iaşi, iar, pe de altă parte, pentru că organul de control nu poate aplica pentru această faptă alte sancţiuni decât cele prevăzute de legiuitor, iar pentru această fapta putea fi aplicată numai sancţiunea contravenţională.
S-a apreciat că modul în care a fost angajată răspunderea patrimonială a reclamantei nu reprezintă altceva decât un transfer nepermis de responsabilitate de la cei implicaţi în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 44/1994 la cel care nu este decât un simplu prestator de servicii de transport cu mijloace certe.
Ca o consecinţă a admiterii acţiunii principale, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cuantumul ridicat al sumelor, consecinţele negative asupra activităţii reclamantei şi prejudiciile greu reparabile în cazul executării silite, s-a dispus şi suspendarea executării actelor administrative contestate până la data la care hotărârea va rămâne definitivă şi irevocabilă.
În baza art. 274 C. proc. civ., au fost acordate şi cheltuielile de judecată.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Iaşi considerând-o nelegală şi netemeinică.
În cadrul recursului s-a prezentat situaţia de fapt care a dus la efectuarea controalelor de către D.G.F.P. Iaşi şi la întocmirea actelor contestate în prezenta cauză.
S-a apreciat de către recurentă că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care Curtea de Apel Iaşi nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor şi excepţiilor invocate de către reclamantă, respectiv încălcarea principiului unicităţii controlului şi a bunei administrări, interpretarea greşită de către organele de control a consecinţelor juridice ale neprezentării cupoanelor statistice, interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 44/1994, nelegalitatea stabilirii sumelor pe care reclamanta a fost obligată să le restituie, aspecte asupra cărora instanţa de fond a omis să se pronunţe.
Nelegalitatea sentinţei atacate ar rezulta din faptul că instanţa de fond a apreciat că prestatorul serviciului de transport este considerat un terţ în raportul juridic născut între beneficiarii Legii nr. 44/1994 şi instituţiile publice şi autorităţile implicate, dar societatea de transport este parte a raportului juridic pentru că este cea care încasează contravaloarea transportului veteranilor şi văduvelor de război.
Operatorul privat de drept public are sarcina de a asigura transportul veteranilor de război conform solicitărilor acestora, dar numai dacă aceste solicitări nu contravin prevederilor legale care reglementează transportul în comun, respectiv Legea nr. 44/1994 şi numai dacă decontarea respectă prevederile Ordinului nr. 266/2005.
Prin coroborarea prevederilor art. 16 lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 44/1994 cu prevederile art. 4 şi Anexei nr. 2 din Ordinul M.T.C.T./M.F.P. nr. 266/2005 şi art. 3 alin. (1) pct. 47 din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, recurenta susţine că decontarea costurilor se face pentru călătoriile gratuite cu mijloace de transport avute pe trasee interne, la cursele interurbane, pentru deplasarea între staţiile indicate pe bilet situate în două localităţi din cadrul aceluiaşi judeţ, a veteranilor şi văduvelor de război care nu au posibilitatea să călătorească pe calea ferată, iar reclamanta a decontat de la bugetul de stat costuri de călătorie şi pentru traseele interjudeţene, trasee pentru care exista posibilitatea de a călători pe calea ferată.
Reclamanta, susţine recurenta, nu a făcut nici în timpul controlului şi nici până la finalizarea procesului-verbal de control financiar, dovada realităţii transportului pentru că au fost prezentate numai borderourile, iar în lipsa cupoanelor statistice nu a putut fi verificată realitatea serviciilor de transport, astfel că se impune restituirea sumelor încasate de reclamantă.
Motivarea Curţii de Apel Iaşi conform căreia cărăuşul nu avea răspundere patrimonială în acest caz pentru că singura obligaţie este de a asigura, la cerere, transportul veteranilor de război, s-a apreciat ca fiind lipsită de temei legal pentru că Ordinul comun ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului/ministrului finanţelor publice nr. 266/2005 prevede condiţiile pe care trebuie să le respecte agentul economic pentru a beneficia de decontarea biletelor de călătorie gratuite.
Mai mult, în cauză, nu s-a pus problema răspunderii patrimoniale a cărăuşului, ci organele de control au constatat existenţa unui prejudiciu cauzat de agentul economic şi s-a dispus măsura necesară recuperării lui, respectiv restituirea sumei de 2.094.106,5 RON.
Netemeinică a fost apreciată motivarea Curţii referitoare la faptul că transportatorul este dezlegat de obligaţia de a mai dovedi realitatea şi întinderea prestaţiei, din moment ce s-au întocmit notele de constatare lunare de către persoane din cadrul societăţii deoarece serviciul care a întocmit aceste note nu avea posibilitatea de a verifica situaţia reală, faptică, asupra procedurii de utilizare de către agenţii economicei a cupoanelor statistice ci se verifica concordanţa dintre datele înscrise în borderouri cu cele din cupoanele statistice privind numărul, seria, suma, cât şi corecta stabilire a totalurilor din borderouri şi situaţia centralizatoare.
Or, pentru că reclamanta nu a prezentat cupoanele statistice, instanţa de fond a considerat că organele de control puteau numai să sancţioneze contravenţional pe aceasta, deşi Legea nr. 82/1991 prevede că se poate dispune răspunderea fiscală, financiară, contravenţională ori cea penală, fără ca una să o excludă pe cealaltă.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, se critică soluţia instanţei de fond pentru că nu a motivat-o iar organul fiscal a făcut dovada pericolului sustragerii, ascunderii sau pierderii patrimoniului de către debitor.
În susţinerea recursului a fost invocată sentinţa nr. 222 din 01 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi prin care o cerere de chemare în judecată identică a fost respinsă.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta a invocat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 274 C. proc. civ. pentru a fi acordate.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi să se constate că actele fiscale sunt legale şi temeinice şi, totodată, s-a solicitat respingerea cererii de suspendare şi de obligare la cheltuielile de judecată.
3. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost învestită cu o cerere de anulare şi suspendare a procesului-verbal de control din 29 martie 2011, a dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011 şi a deciziei nr. 8052 din 29 aprilie 2011 emise de D.G.F.P. Iaşi.
Referitor la primul motiv de nelegalitate şi netemeinicie invocat de recurentă, acela că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor şi excepţiilor invocate de către reclamantă, se constată că este nefondat.
Deşi nu a invocat expres dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., această critică nu poate fi circumscrisă decât acestui motiv de recurs.
Pentru că art. 304 pct. 5 C. proc. civ. face referire la forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta nu a făcut dovada unei vătămări a drepturilor sale prin nepronunţarea instanţei de fond asupra unor excepţii şi apărări invocate de către reclamantă, astfel că vor fi respinse aceste susţineri privind nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond pentru acest aspect.
În legătură cu nelegalitatea hotărârii instanţei de fond pentru că a considerat că transportatorul poate beneficia de prevederile Legii nr. 44/1994 prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, instanţa de recurs constată că aceste susţineri sunt nefondate.
Potrivit art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 44/1994 „veteranii de război şi văduvele de război care locuiesc în mediul rural au drept, în cursul unui an calendaristic, la 12 călătorii interne, dus-întors, grădiniţe, pe mijloace de transport auto, dacă nu există posibilitatea să călătorească pe calea ferată”.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, interpretarea acestui text de către organele fiscale, potrivit căreia se referă numai la transportul auto pe trasee judeţene, este contrară legii, pentru că nu face o asemenea precizare, iar o interpretare în sensul că textul art. 16 alin. (2) lit. a) se referă la călătorii interne, fără a face distincţie între traseele judeţene şi cele interjudeţene a dat atât Autoritatea Rutieră Română (adresa din 12 octombrie 2005), cât şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (adresa din 10 martie 2011).
Dacă organele fiscale ar fi apreciat că art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 44/1994 trebuie interpretat în sensul că acesta se referă numai la transport pe trasee judeţene, aşa cum susţine în actele de control întocmite în anul 2011 şi în motivele de recurs, atunci avea posibilitatea, prin serviciile specializate, să refuze avizarea decontării sumelor ce nu se încadrau în textul de lege, dar acest lucru nu a fost făcut, iar interpretarea diferită au făcut-o numai după sesizarea Curţii de Conturi.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal pentru că reclamanta nu ar fi respectat condiţiile pentru a beneficia de decontarea biletelor de călătorie gratuită se constată că şi acestea sunt nefondate.
Aşa cum a arătat şi instanţa de fond şi nici recurenta nu infirmă, societatea reclamantă a beneficiat de decontarea sumei de 2.094.106,5 RON de la bugetul statului, or, în această operaţiune sunt implicate, conform prevederilor Ordinului comun M.T.C.T./M.F.P. nr. 266/2005, atât organele fiscale, cât şi reprezentanţii Ministerului Transportului.
Întreaga documentaţie, respectiv cupoanele statistice, borderourile şi situaţiile centralizatoare, se prezintă spre verificare şi avizare direcţiei generale a finanţelor publice din judeţul în care îşi are sediul agentul economic transportator, fapt ce s-a întâmplat şi în cazul reclamantei pentru anii 2008-2010, dar organele de control au întocmit actele contestate motivat de faptul că nu s-a făcut dovada realităţii transportului veteranilor pentru că nu au fost puse la dispoziţie cupoanele statistice.
Vor fi respinse susţinerile recurentei care a arătat că serviciul specializat din cadrul D.G.F.P. Iaşi nu avea posibilitatea de a verifica situaţia reală întrucât, aşa cum chiar recurenta arată, potrivit Ordinului nr. 266/2005, această verificare viza tocmai concordanţa dintre cupoanele statistice privind km., staţiile de plecare şi sosire, precum şi centralizarea acestor date, iar în cazul reclamantei documentaţia a fost avizată şi sumele de bani încasate.
Este adevărat că potrivit art. 20 din Instrucţiunile privind tipărirea şi decontarea biletelor speciale de călătorie emise în baza Legii nr. 44/1994, aprobate prin Ordinul nr. 266/2005, agentul economic avea obligaţia de a avea „exemplarul 3 al borderourilor şi al situaţiei centralizatoare, împreună cu cupoanele statistice” ca documente justificative, dar nu este precizată durata pentru care se păstrează aceste documente.
Oricum, nu se poate reţine că nu a fost făcută dovada realităţii transportului din moment ce borderourile şi situaţiile centralizatoare, însoţite de cupoanele statistice, au fost prezentate organelor din cadrul D.G.F.P. Iaşi care le-au avizat fără nicio obiecţiune, iar faptul că la data controlului financiar nu au mai fost prezentate cupoanele statistice nu duce la nerespectarea dispoziţiilor Ordinului nr. 266/312/2005, astfel cum a reţinut corect şi instanţa de fond.
Criticile din recurs ce vizează nemotivarea hotărârii în privinţa capătului de cerere privind suspendarea executării actelor administrativ-fiscale nu vor mai fi analizate, în condiţiile în care hotărârea de anulare a devenit irevocabilă.
Referitor la invocarea sentinţei nr. 222/2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, se constată că intimata-reclamantă a depus la dosar o serie de alte sentinţe ale Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost admise cereri cu conţinut identic şi care au fost admise.
De altfel, chiar şi anterior pronunţării acestei sentinţe, instanţa supremă a dat soluţii de menţinere a sentinţelor prin care au fost anulate actele întocmite de D.G.F.P. Iaşi în speţe similare.
Faţă de această practică constantă şi în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanşarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluţii contrare care au ca efect încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar, nu este permis ca instanţa supremă să devină ea însăşi, prin practica divergentă, o sursă de insecuritate juridică, aspecte subliniate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României, parag. 39; cauza Ştefan şi Stef împotriva României, parag. 33).
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Iaşi împotriva sentinţei nr. 312/2011 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC G.T. SRL, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4522/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4960/2011. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
