ICCJ. Decizia nr. 515/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizienr. 515/2011
Dosar nr.3724/1/2010
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 1141 din 18 martie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 10916/2/2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti şi a anulat parţial Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 al DRV Bucureşti, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declaraţiilor din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004. De asemenea, pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantei suma de 7.039 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
În consecinţă, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei mai sus menţionate, cu toate că operaţiunile de import au fost verificate la momentul realizării lor sub aspectul legalităţii încadrării tarifare, iar organul vamal a considerat corectă încadrarea tarifară făcută de reclamantă.
Produsul importat, A., nu constituie altceva decât forma lichidă a metioninei, folosit fiind în exclusivitate ca aditiv furajer în hrana animalelor. Metionina poate fi furnizată ca produs comercial fie sub formă uscată - pulbere DL metionina (cu 99% substanţă activă), fie sub formă lichidă DL metionina hidroxianalog (MHA cu 88% substanţă activă).
Soluţionarea legalităţii încadrării tarifare, arată reclamanta, presupune o opţiune între destinaţia produsului importat, aspect care are prioritate şi care defineşte un produs, constituind raţiunea care a determinat realizarea importurilor şi structura moleculară a produsului, singurul argument care a justificat adoptarea măsurilor dispuse prin actul de control.
Referitor la accesoriile calculate de organul de control, învederează instanţei că până la adoptarea Legii nr. 174/2004, acestea se datorau doar după expirarea termenului de 7 zile pentru plata debitelor constatate suplimentar, de la data comunicării acestora, astfel că în mod nelegal au fost calculate de la data declaraţiilor vamale de import.
Examinând cererea reclamantei prin prisma actelor dosarului şi a reglementărilor legale aplicabile, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 s-a reţinut că în perioada 2001 - 2005 reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti a efectuat un număr de 55 de importuri de "A. - Liquid methinonine hidroxy analogue pentru uz furajer", pentru care a declarat, în declaraţiile vamale în detaliu în regim de import definitiv, depuse cu ocazia vămuirii, încadrarea în codul tarifar 29.30.40.10, cu consecinţa exceptării de la plata taxelor vamale pentru mărfuri origine SUA).
Această încadrare tarifară a fost reţinută ca eronată de către organul de control, care a apreciat ca fiind corectă încadrarea tarifară 29.30.90.30, cu taxa vamală 20% pentru mărfuri origine SUA, întrucât analogul hidroxil al metioninei reprezintă o cu totul altă specie chimică decât metionina.
În consecinţă, au fost stabilite în sarcina reclamantei, drepturile vamale de import potrivit legii, astfel:
- 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale,
- 262.325 RON reprezentând TVA,
- 850.428 RON reprezentând dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2005, compuse din 714.885 RON dobânzi taxe vamale şi respectiv 135.543 RON dobânzi TVA,
- 207.840 RON penalităţi calculate până la data de 31 decembrie 2005,
- 148.707 RON majorări de întârziere calculate până la data de 31 martie 2006.
Prin Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, adoptată în soluţionarea Contestaţiei din 11 mai 2006, aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert A.D.C., Metionina este un aminoacid esenţial, anume acid 2-amino-4-metiltio butiric.
Produsul în discuţie în prezenta cauză, importat de reclamantă pe parcursul celor 5 ani de referinţă, este A., care - potrivit aceluiaşi raport de expertiză - este analogul hidroxil al sus-menţionatei metionine, adică acid 2 hidroxi-4-metiltio butiric, fiind un compus organic cu funcţiuni mixte, având în structura sa grupările tio, hidroxil şi carboxil, prezentându-se ca un lichid stabil de culoare brună, cu miros specific de sulf, în registrul CAS (Chemical Abstract Number) situându-se la poziţia 583-91-5. Se foloseşte în producţia de furaje, pentru asigurarea necesarului de metionina din acestea.
Rezultă, prin urmare, că suntem în prezenţa a doi compuşi diferiţi, cu structură moleculară diferită, cu încadrări tarifare explicit diferite.
Faptul că A. este un precursor al metioninei (foarte asemănător, dar diferit din punct de vedere chimic, principala diferenţă fiind aceea a prezenţei unui radical hidroxi (OH) în locul unui radical amino (NH2)), A. fiind convertit în metionina de/în corpul animalelor, după cum reiese din însăşi descrierea produsului, constituie un argument în plus că nu suntem în prezenţa a doi compuşi identici.
Or, în condiţiile inexistenţei unei identităţi între cele două substanţe, încadrarea tarifară diferită este justificată, iar încadrarea A. la codul tarifar 29.30.90.30 s-a făcut în mod legal.
Diferenţa între cele două substanţe este consacrată expres şi în Directiva 82/471/CEE privind anumite produse utilizate în hrana animalelor, forma consolidată, în anexa căreia metionina, cu formula chimică CH3S(CH2)2-CH(NH2)-COOH, este menţionată la subpct. 3.1, în cadrul pct. 3 Aminoacizi şi sărurile lor, pe când analogul hidroxil al metioninei, cu formula chimică CH3S(CH2)2-CH(OH)-COOH, este menţionat la subpct. 4.1.1, ca analog al metioninei (subpct. 4.1.) în cadrul pct. 4 analogi ai aminoacizilor.
De asemenea, în Registrul CAS metionina are numărul 59-51-8, pe când hidroxianalogul acesteia are numărul 583-91-5.
Or, exceptarea de la plata taxelor vamale de import s-a făcut "pentru unele categorii de mărfuri", expres menţionate în hotărârile de guvern succesive în materie, atât cu denumirea, dar şi cu încadrarea tarifară.
Or, exceptarea a operat exclusiv pentru produsul metionina (de uz furajer) pentru importurile aferente perioadei 2001 - 2004, respectiv metionina pentru importurile aferente anului 2005, în ambele ipoteze, indiferent de uz, codul tarifar fiind acelaşi, 29.30.40 octombrie.
În lumina considerentelor expuse, instanţa a apreciat ca fiind justă încadrarea tarifară a produsului A. la cod tarifar 29.30.90.30, cu consecinţa lipsei de incidenţă a exceptării reglementate de actele normative mai sus menţionate, astfel că va respinge ca neîntemeiate criticile reclamantei privind stabilirea obligaţiilor vamale de import ce constituie debit principal, anume 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale şi 262.325 RON reprezentând TVA.
Pentru diferenţele de impozite, taxe, contribuţii, precum şi cele administrate de organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului, taxei sau contribuţiei, pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.
Pentru această perioadă, 25 mai 2004 - 31 decembrie 2005, accesoriile calculate de organul fiscal sunt în sumă totală de 190.691 RON, din care 109.562 RON cu titlu de dobânzi, 31.218 RON cu titlu de penalităţi, iar 49.911 RON cu titlu de majorări.
În raport de cele două reglementări, redate mai sus, Curtea a reţinut nelegalitatea stabilirii accesoriilor aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât timp acestea deveneau scadente abia la expirarea termenului de graţie de 7 zile, instituit de lege pentru plata diferenţelor, termen care curge de la data comunicării sumelor de plată.
2. Recursurile exercitate de părţi
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtele.
În recursul său, reclamanta a arătat, în esenţă, că încadrarea tarifară corectă este la poziţia 29.30.40.10, instanţa de fond greşind atunci când s-a raportat la structura moleculară a produselor şi nu a avut în vedere că apartenenţa la o anumită categorie presupune analiza tehnică, ceea ce ar fi condus la încadrarea tarifară cu exonerarea de plată a taxelor vamale. Reclamanta a mai arătat că încadrarea tarifară de la momentul importurilor a fost cea corectă, validată de organele vamale prin acordarea liberului de vamă, iar nu încadrarea tarifară realizată de organele de control după 5 ani de la data realizării importurilor, în baza unei interpretări discutabile.
În recursurile lor pârâtele au arătat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegală sub aspectul soluţionării capătului de cerere referitor la accesoriile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, urmare a ignorării incidenţei prevederilor art. 141 alin. (1) şi (2) C. vam., conform cărora obligaţia bugetară se datorează de la data înregistrării vamale. Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în recursul său, a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere în condiţiile în care modul de calcul al accesoriilor nu a fost contestat în calea de atac administrativă, ci reclamanta s-a adresat direct instanţei de judecată.
De asemenea, a fost criticată hotărârea instanţei de fond şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată reclamantei, cu toate că a fost respins capătul de cerere din acţiunea acesteia.
3. Prima decizie pronunţată în recurs
Prin Decizia nr. 1739 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. În consecinţă, a modificat, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea Deciziei din 31 iulie 2006 şi a procesului-verbal din 11 aprilie 2006 emis de Direcţia Regională Vamală Bucureşti în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 şi exonerarea de la plata acestei sume, ca inadmisibilă, şi respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
De asemenea, instanţa de recurs a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins recursul declarat de reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa încadrării tarifare a produsului "A." este de reţinut că organele de control au apreciat corect că analogul hidroxil al metioninei este un compus diferit de metionină, încadrându-se la poziţia 29.30.40 octombrie, cum a procedat reclamanta la momentul importurilor, soluţie împărtăşită, sub acest aspect, şi de prima instanţă.
Reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti susţine că în urma analizei tehnice rezultă destinaţia identică acelor doi compuşi, că A. este forma lichidă a metioninei (88% substanţă activă), însă concluziile expertizei sunt în această privinţă categorice: metionina are structura acido-amino-4-metiltio butiric, iar produsul aliment are structura 2 hidroxi 4 metiltio butiric diferiţi, cu structură moleculară diferită. Prin urmare, corect a concluzionat instanţa de judecată că fiind vorba de substanţe diferite, în mod explicit, încadrările tarifare sunt diferite. Diferenţa între cele două substanţe, a reţinut prima instanţă rezultă şi din Directiva 82/471/CEE, produsele fiind menţionate la poziţii diferite, cu formule chimice diferite, precum şi din Registrul C.A.S., poziţionarea diferită.
Susţinerile reclamantei conform cărora la momentul importului a întrunit condiţiile de legalitate în privinţa încadrării tarifare a produsului în discuţie care a fost validată de autorităţile vamale prin acordarea "liberului de vamă" şi că, apoi, după 5 ani printr-o interpretare discutabilă s-ar fi schimbat încadrarea tarifară, nu sunt întemeiate.
În realitate, reţine instanţa de recurs, încadrarea tarifară de la momentul importurilor este opera reclamantei, produsă prin întocmirea declaraţiilor vamale, iar noua încadrare tarifară a produsului A. a avut loc în urma controlului ulterior efectuat în baza art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, în vigoare la data efectuării controlului, recursul formulat de reclamantă fiind nefondat.
În schimb, se arată în considerentele deciziei atacate, recursurile declarate de pârâte sunt întemeiate atât în privinţa modului în care s-a soluţionat de către instanţa de fond capătul de cerere referitor la accesoriile în număr de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât şi în privinţa cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.
În privinţa accesoriilor calculate pentru perioada 1 ianuarie - 25 mai 2004, instanţa de recurs reţine că reclamanta nu a formulat contestaţie în procedură administrativă, motiv pentru care atacarea sub acest aspect a actului administrativ fiscal direct la instanţa de contencios administrativ face ca cererea respectivă să fie inadmisibilă, contestaţia reglementată în art. 175 C. proCod Fiscal fiind o astfel de procedură administrativă obligatorie.
4. Contestaţia în anulare formulată de S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti, invocând prevederile art. 318 teza I-a C. proc. civ., în sensul că soluţia pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a soluţionat în mod greşit capătul de cerere privind accesoriile în cuantum de 1.016.284 RON, reţinând, din eroare, că pentru "accizări" este necesară formularea unei plângeri prealabile distincte de aceea care vizează actul fiscal principal. În realitate, consideră contestatoarea, soluţia pronunţată pe acest aspect este rezultatul unei greşeli materiale, instanţa de recurs neobservând faptul că în cauză sunt incidente prevederile speciale cuprinse în art. 175 şi urm. din OG nr. 92/2003, precum şi pct. 2.1. din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, în raport de care contestaţia administrativă îndreptată împotriva actului fiscal se consideră formulată şi împotriva accesoriilor.
Procedând astfel, mai afirmă contestatoarea, instanţa de recurs i-a încălcat accesul liber la justiţie din perspectiva art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin concluziile scrise depuse în Şedinţa publică din 5 noiembrie 2010, contestatoarea şi-a completat argumentele prezentate în cererea introductivă, invocând şi împrejurarea că excepţia pe baza căreia s-a soluţionat capătul de cerere în discuţie nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, fiind astfel în imposibilitate de a se apăra.
5. Decizia pronunţată asupra contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 4815 din 5 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia în anulare formulată de S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 1739 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a anulat Decizia contestată, în partea privind soluţionarea recursurilor formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti şi a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la 28 ianuarie 2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Contestatoarea şi-a fundamentat calea extraordinară de atac de retractare exercitată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza (1) C. proc. civ., text care dispune că:
"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale …".
În speţă s-a susţinut că soluţia pronunţată în privinţa recursurilor formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti a fost determinată de o astfel de greşeală.
Verificând dosarul de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti au vizat capătul de cerere privind accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declaraţiilor vamale din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 întrucât actele administrativ fiscale atacate: Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 fuseseră anulate de instanţa de fond numai în această privinţă.
Soluţionând aceste recursuri, instanţa a reţinut că "reclamanta nu a formulat contestaţie în procedura administrativă" şi a concluzionat că atacarea, direct la instanţa de contencios administrativ a actelor fiscale, în partea privitoare la accesorii, este inadmisibilă.
Această concluzie este însă rezultatul unei greşeli materiale, pentru că instanţa de recurs nu a observat că la filele X din dosarul de fond se găseşte contestaţia administrativă formulată de către S.C. "N. România" S.R.L. Bucureşti, înregistrată la Direcţia Regională Vamală Bucureşti în 10 mai 2006, unde se arată explicit că se contestă procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 atât în partea privitoare la debitul principal, taxe vamale şi TVA, cât şi în partea privitoare la accesorii.
Mai mult decât atât, după cum bine a punctat contestatoarea, chiar şi în lipsa unei contestări exprese a accesoriilor, deveneau incidente prevederile pct. 2.1 din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, emise pentru aplicarea art. 175 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:
"În situaţia în care contestatorul precizează că obiectul contestaţiei îl formează actul administrativ atacat, fără însă a menţiona înlăuntrul termenului acordat de organul de soluţionare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe, datorie vamală, contribuţii, precum şi accesorii ale acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestaţia se consideră formulată împotriva întregului act administrativ fiscal".
De altfel, soluţionând contestaţia administrativă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 s-a considerat legal învestită şi în privinţa accesoriilor, respingând-o în întregime, pentru suma totală de 2.859.278 RON, ce cuprinde 1.389.978 RON - taxe vamale, 262.325 RON TVA, 714.885 RON dobânzi taxe vamale, 135.543 RON dobânzi TVA, 207.840 RON penalităţi până la 31 decembrie 2005 şi 148.707 RON majorări de întârziere până la 31 martie 2006.
Conchizând, Înalta Curte a reţinut că, într-adevăr, Decizia instanţei de recurs în privinţa modului în care au fost soluţionate recursurile autorităţilor publice, este rezultatul unei greşeli materiale, aşa încât contestaţia în anulare de faţă este fondată.
II. Considerentele reţinute în rejudecarea recursului
Recurentele-pârâte invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul aplicării greşite a legii cu privire la Modul de calcul al accesoriilor vamale stabilite printr-un act de control ulterior al autorităţilor vamale asupra importurilor efectuate în perioada 01 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2004.
Susţine că, în ceea ce priveşte suma totală de 1.016.284 RON reprezentând accesorii, în mod eronat s-a reţinut faptul că aceasta nu ar fi datorată de societate, faţă de prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997.
Conform dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. vam. - Legea nr. 141/1997, atunci când printr-un controlul vamal ulterior se constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate datorită unor date cuprinse în declaraţia vamală, autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia masuri de încasare, respectiv de restituire a acestora. Diferenţele în minus se comunică titularului operaţiunii comerciale şi urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării. Neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe.
Procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 s-a întocmit în baza dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1997, C. vamal al României.
Art. 158 alin. (2) C. vam. stabileşte că în cazul unor diferenţe ulterioare la datoria vamală, debitorul ia cunoştinţă despre noua datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală, actul constatator fiind conform dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol - titlul executor.
Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a stabilit că noua datorie vamală a societăţii a luat naştere pentru importurile menţionate la data întocmirii actului constatator, acest act constituind singurul titlu de creanţă bugetară şi titlu executor şi că această nouă datorie vamală trebuia achitată în termen de 7 zile. Pentru sumele neachitate în acest termen de graţie, societatea reclamantă este obligată să suporte majorări de întârziere la această nouă datorie vamală, neputând fi obligată să plătească penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente perioadei cuprinse între momentul înregistrării declaraţii vamale şi cel al întocmirii actului constatator.
În cauză nu-şi găsesc aplicarea prevederile art. 141 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, în condiţiile în care aceste dispoziţii se refereau la datoria vamală raportată la data înregistrării datoriei vamale de import definitive în cadrul unei operaţiuni obişnuite de import care nu se identifică cu cea a unui control vamal ulterior.
Susţinerile recurentei-pârâte - Direcţia Vamală Bucureşti - conform cărora trebuie să se aplice pentru dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente TVA ca drept de import, un regim juridic diferit de cel prevăzut în art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind majorările de întârziere aferente diferenţelor de taxe vamale nu pot fi reţinute în condiţiile în care noua datorie vamală a reclamantei a luat naştere la data emiterii actului constatator, act care reprezintă singurul titlu de creanţă bugetară şi titlu executor în sensul prevăzut de art. 61 alin. (3) şi 158 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 141/1997 şi art. 108 C. proCod Fiscal, plata trebuind să se facă în termen de 7 zile de la comunicarea acestuia.
Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că atât TVA cât şi taxele vamale ca drepturi de import au acelaşi act generator al obligaţiei de plată (actul constatator) şi exigibilitatea diferenţelor ulterioare de plată şi calculul dobânzilor şi penalităţii lor de întârziere se supun regulilor prevăzute de art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997.
În acest sens, reclamanta-intimată a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv Deciziile nr. 640 din 20 februarie 2002 şi nr. 365 din 30 ianuarie 2004 şi chiar deciziile emise de către recurentă, în soluţionarea contestaţiilor promovate de petentele S.C."D." S.R.L. - Decizia nr. 64 din 15 martie 2007 şi S.C. "L.N.B. România" S.R.L. - Decizia nr. 240 din 05 martie 2007.
În aceste condiţii sunt nefondate criticile aduse de recurentă soluţiei instanţei de fond cu privire la modul de calcul al accesoriilor taxelor vamale pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2004.
De asemenea, a fost criticată hotărârea instanţei de fond şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată reclamantei, cu motivarea că nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv culpa procesuală şi că partea care le solicită, să fi câştigat irevocabil procesul.
Criticile sunt nefondate în condiţiile în care cheltuielile de judecată au fost acordate în măsura admiterii acţiunii principale.
Astfel, dacă pretenţiile au fost admise numai în parte, instanţa va acorda celui care a câştigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.
Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., au fost aplicate în mod corect, respectiv, partea care a căzut în pretenţii a fost obligată la cerere, în măsura pretenţiilor admise la plata cheltuielilor de judecată dovedite conform regulilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
La data acordării cheltuielilor de judecată hotărârea nu era irevocabilă, fiind supusă căilor de atac, astfel că nu se pune problema irevocabilităţii în acest stadiu procesual.
Pentru toate aceste considerente şi în baza prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile formulate de pârâte au fost respinse ca nefondate, fiind menţinută sentinţa primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 514/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 516/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
