ICCJ. Decizia nr. 516/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 516/2011
Dosar nr.8282/1/2010
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, reclamanta R.V.E. a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând:
- anularea actelor administrative emise de pârâtă din 6 aprilie 2009 şi din 16 aprilie 2009;
- obligarea pârâtei la emiterea unui titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se cuvine ca despăgubire, respectiv a sumei de 871.000 euro stabilită prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 şi, în subsidiar, să fie obligată pârâta să includă în titlul de plată actualizarea sumei de la data emiterii titlului până la data plăţii efective;
- obligarea pârâtei la plata prejudiciului moral suferit de reclamantă, ca urmare a disconfortului creat de refuzul de acordare a despăgubirilor în numerar, prejudiciu evaluat la suma de 3.000 euro, echivalentul a 12.458 RON;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 4050 din 19 noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii, invocate de pârâtă, şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pe fondul cauzei, prima instanţa a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei în sensul dispoziţiilor art. 2 (1) lit. i) şi respectiv art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi că reclamantei, în raport cu dispoziţiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 1811 din OG nr. 81/2007, nu-i poate fi emis legal titlul de plată în sensul solicitat prin acţiune.
De asemenea, a reţinut şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte, care a aplicat corect dispoziţiile legale în materie.
2. Decizia pronunţată în recurs
Prin Decizia nr. 3532 din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva sentinţei menţionate.
Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele aspecte relevante în dezlegarea cauzei:
Prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea recurentei-reclamante R.V.E., domiciliată în Germania, în cuantum de 3.211.000 RON (art. 1).
Prin aceeaşi decizie (art. 4), s-au stabilit condiţiile în care se realizează valorificarea acestui act administrativ individual, indicându-se in claris procedura prevăzută de Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta-reclamantă nu a atacat Decizia examinată sub niciun aspect, în condiţiile legii contenciosului administrativ, deşi, chiar în cuprinsul actului (art. 2), i s-a adus la cunoştinţă că are această posibilitate.
La data de 1 aprilie 2009, sub nr. X la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi apoi la data de 2 aprilie 2009, sub nr. Y la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, recurenta-reclamantă a înregistrat o cerere prin care a solicitat "acordarea de despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce mi se cuvine ca despăgubire potrivit legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv suma de 871.000 euro".
La această cerere i s-a răspuns cu adresele din 6 aprilie 2009 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar şi din 16 aprilie 2009 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare, în sensul că modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire este reglementată expres prin lege, urmând ca recurenta să se prezinte personal sau prin mandatar cu procură autentică în vederea realizării opţiunii de valorificare a drepturilor certificate prin Decizia nr. X/FF/2008. S-au indicat pe larg atât textele legale aplicabile, cât şi documentele pe care trebuie să le cuprindă dosarul de opţiune.
Recurenta a refuzat însă să urmeze procedura prevăzută de Secţiunea 1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire din cadrul Capitolului V1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, considerând că aceasta contravine blocului de convenţionalitate (Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei aferente).
Contrar punctului de vedere exprimat de recurentă, Înalta Curte a reţinut că statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care realizează punerea în practică a drepturilor garantate de Convenţie.
Ca atare, împrejurarea că valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează printr-o procedură administrativă, în anumite condiţii, nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Aceasta este şi concluzia care se degajă din § 32 al Hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maties c. României (din 8 iunie 2010), în care s-a reţinut că "deşi a fost informat de autorităţile naţionale despre necesitatea de a-şi exercita dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat să o facă; astfel, reclamantul a blocat procedura în mod conştient … şi, deci, autorităţile nu sunt în întregime responsabile pentru imposibilitatea de a obţine o parte din indemnizaţie".
În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că refuzul recurentei de a urma procedura prescrisă de art. 181 alin. (3) din Secţiunea 1 a Capitolului V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care:
"Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" este lipsit de temei şi nu face decât să întârzie momentul în care despăgubirile cuvenite îi vor fi acordate, conform reglementărilor citate.
Asupra susţinerilor recurentei cu privire la încălcarea dreptului său de a nu se asocia în cadrul Fondului Proprietatea (corelativ art. 40 alin. (1) din Constituţie şi art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) Înalta Curte a observat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu combate de plano această modalitate de reparaţie, ci, dimpotrivă, admite că … "sistemul astfel remediat ar trebui să permită părţilor să beneficieze de compensare şi/sau a primi acţiuni la Fondul "Proprietatea" în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil" (§ 35 fraza finală din Hotărârea Katz c. României din 20 ianuarie 2009).
Referitor la coerenţa motivării şi la analiza tuturor argumentelor reclamantei, instanţa de recurs a menţionat că în doctrină şi în jurisprudenţă, inclusiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de ex. în Hotărârea pronunţată în cauza Ruiz Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994) s-a reţinut constant că instanţele de judecată sunt obligate să-şi motiveze deciziile dar nu li se poate pretinde să răspundă în mod special la toate argumentele, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
În speţă, motivarea hotărârii primei instanţe cuprinde examinarea reală, efectivă a problemelor care i-au fost deduse spre soluţionare, aşa încât, nici din această perspectivă nu se poate afirma că recurentei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
Referitor la modul de soluţionare a capătului de cerere privind daunele morale, Înalta Curte a reţinut că cererea în cauză nu are un caracter independent, ci, dimpotrivă, depinde de modul de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului exprimat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În materia contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicţie, examinarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale se realizează în condiţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, numai în măsura în care instanţa de judecată admite cererea principală la care se referă alin. (1) al aceluiaşi text de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
Referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă, Înalta Curte a constatat că aceasta nu are legătură cu problema de drept dezlegată în cauză.
Astfel, în pricina soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 7818 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obiectul cauzei viza refuzul nejustificat al primarului de a soluţiona notificarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001. Cum dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent nu a fost stabilit, neexistând o dispoziţie motivată care să fie comunicată Secretariatului Comisiei Centrale, nu s-a pus problema parcurgerii procedurii pe care o reglementează Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din această perspectivă, considerentele referitoare la modul în care funcţiona Fondul "Proprietatea" în anul 2007, nu sunt pertinente în prezenta cauză.
În celelalte două hotărâri judecătoreşti prezentate, Decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 1034 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a acordat prevalenţă blocului de convenţionalitate, precum şi reglementărilor comunitare şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, constatându-se că reglementarea naţională în materia excepţiei de nelegalitate (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) - prima hotărâre, încalcă principiul securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime iar reglementarea în materia returnării cetăţenilor români în baza unui acord de readmisie (art. 38 din Legea nr. 248/2005) - a doua hotărâre, încalcă dreptul la liberă circulaţie.
Or, cum s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, în speţa de faţă, procedura naţională reglementată de Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu intră în coliziune nici cu dispoziţiile convenţionale, nici cu cele comunitare.
3. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii
Decizia de recurs a fost atacată de recurenta-reclamantă cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocându-se încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat în art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat că întreaga analiză a instanţei a ignorat principiile şi efectele dreptului comunitar şi cele ale blocului de convenţionalitate Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la însuşirea acestora în cuprinsul tratatelor Uniunii Europene, cu referire la:
- art. 12 (libertatea de asociere), art. 17 (dreptul de proprietate), art. 41 (buna administraţie) şi art. 47 (dreptul la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv prin raportare la articolele din tratat a căror aplicare o face;
- Art. 2 şi art. 6 din Tratatul U.E., conform căruia:
(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii;
- art. 6, art. 11, art. 13 ale Convenţiei Europene, art. 1 Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care Uniunea a aderat şi ale cărei norme fac parte din dreptul Uniunii.
Revizuenta a invocat, de asemenea, o serie de principii desprinse din jurisprudenţa CJCE, în aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar:
- regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând cu data intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale incompatibile; neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente, inclusiv celor ale administraţiei;
- statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea dreptului comunitar, judecătorul naţional având posibilitatea să stabilească în ce măsură aceste prejudicii le sunt imputabile;
- aplicarea principiului primordialităţii depinde de efectul direct al dreptului comunitar;
- judecătorul naţional este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naţionale, chiar dacă este o lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilităţii acesteia cu normele dreptului comunitar, până la soluţionarea problemei incompatibilităţii, judecătorul trebuind să ţină cont de interesul comunităţii şi să ţină cont de hotărârile luate de CJCE;
- interpretarea dispoziţiilor naţionale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar;
- statele membre ale Comunităţilor au obligaţia să verifice aplicarea normelor de drept comunitar şi să sancţioneze neaplicarea lor cu "sancţiuni eficace, disuasive şi proporţionale cu cele aplicate în cazul violării de o natură şi o importanţă comparabilă a dreptului naţional".
Aceste principii sunt adoptate şi de către instanţele naţionale care au stabilit că în raport cu dreptul naţional, regulile dreptului comunitar au caracter de ordine publică, aşa încât în cercetarea şi judecarea unei cauze, judecătorul naţional este ţinut să examineze din oficiu incidenţa lor (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2620/2007, Dosarul nr. 2945/107/2006).
Cu referire la Decizia atacată, revizuenta a arătat că instanţa de recurs a făcut o analiză extrem de laborios structurată, dar a omis să cerceteze elementele esenţiale ale cererii sale, în sensul avut în vedere de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca parte a dreptului la un proces echitabil, a respectării valorilor ocrotite de Convenţie şi însuşite prin art. 2 şi art. 6 din Tratatul UE.
În dezvoltarea criticii formulate, revizuenta s-a referit, în detaliu, la aspectele privind neatacarea deciziei prin care i s-au acordat despăgubiri pentru teren, ineficienţa modalităţilor de despăgubire propuse de statul român, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la marja de apreciere pe care o au statele cu privire la mijloacele prin care se realizează punerea în practică a drepturilor fundamentale (jurisprudenţă pe care, în opinia revizuentei instanţa de recurs a tratat-o trunchiat), preluarea normelor naţionale fără o analiză consistentă a concordanţei lor cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu dreptul comunitar - legat de prerogativele dreptului de proprietate şi de dreptul la asociere.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.
Cu privire la obligaţia judecătorului naţional de a aplica cu prioritate prevederile Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului, atunci când normele interne în sunt în concordanţă cu aceasta, intimata a precizat că aceasta nu poate fi contestată, dar se impune a se constata că, în absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului şi având în vedere raţiunile financiare care au justificat instituirea respectivei proceduri de plată, raţiuni care se menţin şi în prezent, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, revizuienta solicită îndeplinirea unei obligaţii imposibil de realizat şi care este de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut în plan intern, cât şi în plan european. Această concluzie s-a impus şi în virtutea principiului disciplinei jurisdicţionale, consacrat la rândul său, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la soluţia adoptată de instanţa supremă într-o speţă similară, în Dosarul nr. 1665/33/2008.
Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se reflectă în însăşi structura art. l din Protocolul nr. 1 şi se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Intimata a mai arătat că în sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementa de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României". Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminenţa dreptului european în lumina principiilor şi interpretărilor cristalizate în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii Europene.
În speţă, revizuenta a invocat încălcarea unor norme referitoare la dreptul de proprietate, dreptul la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil, libertatea de asociere şi dreptul la o bună administrare, cuprinse în Tratatul Uniunii Europene (TUE), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, abordate prin prisma art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, care conferă Cartei forţă juridică obligatorie, egală cu a tratatelor şi prevede aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, drepturile fundamentale garantate prin Convenţie şi rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre constituind principii generale ale dreptului Uniunii.
Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate, expuse rezumativ la pct. I.2 din prezenta decizie, rezultă însă că instanţa de recurs a interpretat şi aplicat prevederile pertinente din legea naţională (Titlul VII al Legii nr. 247/2005) în corelaţie cu principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor, făcând referire la o serie de hotărâri ale jurisdicţiei europene.
Aşa fiind, nu poate fi reţinută o ignorare a rolului judecătorului naţional în asigurarea caracterului efectiv al principiului preeminenţei dreptului european.
Este adevărat că, prin numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru lipsa unui mecanism adecvat şi eficace de despăgubire a proprietarilor bunurilor preluate abuziv, dar la fel de adevărat este că în jurisprudenţa aceleiaşi jurisdicţii europene s-a reţinut că, în situaţiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea acelor măsuri. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu neagă, aşadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităţilor naţionale în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune diminuarea indemnizaţiei pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci când dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă organizaţiei statale în cauză. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie (Broniowski c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu c. Turciei, 19 februarie 2009; Constantinescu c. României, 14 septembrie 2004).
De asemenea, instanţa europeană a decis că, atunci când indemnizarea este subordonată îndeplinirii unor condiţii impuse de legislaţia şi jurisprudenţa naţională în materie, condiţii normale în aşezarea relaţiilor sociale, pe care reclamantul nu le îndeplineşte, acesta nu poate pretinde indemnizarea pentru atingerea dreptului său de proprietate (Katte Klitsche de la Grange c. Italiei, 27 octombrie 1994). Prin urmare, considerentele din Decizia de recurs, referitoare la derularea procedurii de contestare a Deciziei nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire şi exercitarea dreptului de opţiune pentru valorificarea titlului de despăgubire nu contravin principiilor invocate de revizuentă, ca expresie a dreptului la un proces echitabil şi a valorilor ocrotite de Convenţie şi însuşite în ordinea juridică a Uniunii Europene prin art. 2 şi 6 din Tratatul Uniunii Europene.
Revizuenta a arătat, de altfel, că referitor la marja largă de apreciere a statelor în privinţa mijloacelor de punere în practică a drepturilor garantate de Convenţie "poziţia instanţei de recurs este corectă, în principiu, mai ales prin raportare la practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului", reproşând însă tratarea trunchiată a acestei jurisprudenţe în ceea ce priveşte caracterul real şi efectiv al despăgubirii şi caracterul disproporţionat al sarcinii impuse reclamantei, ca efect al nefuncţionalităţii Fondului "Proprietatea", în cadrul căruia legea română îi impune obligaţia de a primi acţiuni.
Revizuenta tinde practic la o reapreciere a unor repere normative şi jurisprudenţiale pe care instanţa de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificaţie diferită de cea dorită de parte.
Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi analizat însă decât în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri (e.g., Cauza Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, c - 23/2004, hotărârea din 16 martie 2006).
Cu alte cuvinte, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reiterate motive sau reinterpretate aspecte care au fost supuse şi analizei instanţei de recurs, pe de o parte, pentru că acest lucru este incompatibil cu natura căii de atac în discuţie, de retractare iar nu de reformare, şi, pe de altă parte, pentru că s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al securităţii juridice (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2615 din 14 mai 2009).
În fine, Înalta Curte are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public şi cel privat presupune luarea în considerare a dinamicii condiţiilor sociale şi economice, ce a imprimat înseşi jurisprudenţei naţionale şi europene un caracter evolutiv or, raportat la circumstanţele pricinii deduse judecăţii, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că, după pronunţarea deciziei de recurs, în ianuarie 2011, Fondul "Proprietatea" a fost listat la bursă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Toate considerentele expuse conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot fundamenta schimbarea deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 şi art. 328 C. proc. civ., calea de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de R.V.E. împotriva Deciziei nr. 3532 din 6 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 515/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 522/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
