ICCJ. Decizia nr. 524/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 524/2011
Dosar nr.4987/2/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 441 din data de 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta P.I. în contradictoriu cu pârâţii S.C. R.I. S.R.L. şi C.N.C.D..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin petiţia înregistrată la C.N.C.D. sub nr. 577 din 15 ianuarie 2009 reclamanta a invocat faptul că a fost supusă unui tratament degradant de către S.C. R.I. S.R.L., fiind victima unor forme de hărţuire şi discriminare, culminând cu desfacerea abuzivă a contractului de muncă.
Prin Hotărârea nr. 210 din 08 aprilie 2009, C.N.C.D. a stabilit că faptele sesizate nu întrunesc elementele constitutive prevăzute de art. 2 alin. (5) şi (7) din OG nr. 137/2000, dispunând clasarea dosarului, hotărâre ce a fost contestată de către reclamantă în faţa instanţei de contencios administrativ.
Instanţa de fond a apreciat că hotărârea C.N.C.D. a fost legal emisă, arătând că din probele administrate nu se poate reţine că atitudinea societăţii pârâte faţă de reclamantă se bazează pe unul din criteriile legale care sunt de natură să califice această atitudine ca fiind hărţuire în condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000.
A arătat Curtea că împrejurările de fapt invocate de reclamantă ca fiind circumscrise noţiunii de hărţuire nu se află într-un raport de cauzalitate cu unul din criteriile prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate, astfel cum s-a reţinut în mod corect în considerentele hotărârii C.N.C.D. contestate, atitudinea societăţii pârâte faţă de reclamantă nefiind cauzată de apartenenţa reclamantei la una din categoriile menţionate în această reglementare.
A mai apreciat instanţa de fond că Decizia C.N.C.D. este legală şi sub aspectul constatării că faptele sesizate nu întrunesc elementele constitutive prevăzute de art. 2 alin. (7) din OG nr. 137/2000, întrucât aspectele menţionate în sesizarea adresată C.N.C.D. nu constituie un tratament advers venit ca o reacţie a pârâtei la demersurile reclamantei (petiţii şi acţiune în justiţie) care să poată fi calificat drept victimizare în sensul OG nr. 137/2000, căci această ordonanţă condiţionează existenţa faptei de discriminare în forma victimizării de un anumit obiect care nu se regăseşte în cauză.
Manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva persoanei care iniţiază o asemenea procedură poate fi calificată ca o faptă de victimizare numai în situaţia în care este determinată de invocarea în cadrul respectivei proceduri a încălcării anterioare a unuia din cele două principii, în absenţa acestui obiect al procedurii nefiind incidente dispoziţiile OG nr. 137/2000.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că cererea de obligare a pârâtei S.C. R.I. S.R.L. la plata de daune morale, este neîntemeiată faţă de neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv existenţa faptei ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta P.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că instanţa de fond invocă în considerente motive străine de natura pricinii şi faptul că prin hotărârea recurată, a fost aplicată greşit legea, respectiv dispoziţiile art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2005 şi art. 5 C. muncii.
Astfel, susţine recurenta că în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate deşi din probatoriul administrat în cauză rezultă că a fost discriminată de către societatea pârâtă, discriminare care a culminat cu restructurarea fictivă a postului său.
Consideră recurenta că în cauză se impunea a fi reţinută existenţa raportului de cauzalitate între faptele manifestate de S.C. "R.I." S.R.L. şi prejudiciul creat prin relaţiile de muncă desfăşurate într-un mediu ostil şi degradant.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictoriii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinţei pronunţate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei contestaţiei formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr. 210 din 8 aprilie 2009.
Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate prin cererea de recurs formulată nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea dedusă judecăţii s-a solicitat anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 210 din 8 aprilie 2009, să se constate existenţa unor acte de hărţuire conform art. 2 alin. (5) şi (7) din OG nr. 137/2000 efectuate de S.C. "R.I." S.R.L. împotriva sa, în perioada 1 septembrie 2008 - 5 ianuarie 2009, înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării cu plata de daune morale aferente prejudiciului suferit.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 defineşte hărţuirea ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.
Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând legalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate, din probatoriul administrat în cauză, faptul că nu rezultă o atitudine a societăţii pârâte faţă de reclamantă, care să se bazeze pe unul din criteriile legale prevăzute de OG nr. 137/2000.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum s-a reţinut prin sentinţa criticată, atitudinea societăţii pârâte faţă de reclamantă, ulterioară deciziei de retrogradare, nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care, ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de hărţuire.
Aspectele invocate de recurenta-reclamantă privind solicitarea intimatei de a preda maşina, laptop-ul şi celorlalte mijloace necesare în desfăşurarea activităţii nu se încadrează în criteriile legale prevăzute de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000.
Nici criticile formulate de recurentă cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (7) din OG nr. 137/2000 nu pot fi reţinute, fiind nefondate.
Astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale mai sus menţionate, victimizarea, ca formă de discriminare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale, existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal şi al nediscriminării.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că faptele menţionate în sesizarea adresată C.N.C.D. de către recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.
În acest sens, petiţiile adresate I.T.M. ca şi acţiunea în justiţie formulată de reclamantă, având ca obiect un litigiu de muncă nu pot fi considerate ca fiind determinante pentru săvârşirea de către societatea intimată a unei fapte de victimizare a acesteia, nefiind invocată încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.
În consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă P.I., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către P.I. împotriva sentinţei civile nr. 441 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 522/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 534/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
