ICCJ. Decizia nr. 5314/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 309/2002. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5314/2011
Dosar nr. 1202/42/2010
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 4016/120/2010, reclamantul P.G.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, aceasta să fie obligată la plata drepturilor ce i se cuvin potrivit Legii nr. 309/2002.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta nu a respectat prevederile art. 5 din legea menţionată şi nu i s-au acordat în totalitate drepturile solicitate prin cererea formulată în anul 2002, deşi a depus actele doveditoare, iar pârâta i-a plătit doar în parte drepturile cuvenite.
Prin sentinţa civilă nr. 1934 pronunţată la data de 1 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de intimata Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi a declinat competenta de soluţionare a contestaţiei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ, cauza fiind înregistrată sub nr. 1202/42/2010.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 55 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.G.G. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi, în consecinţă, a dispus anularea în parte a deciziei de revizuire din 8 iulie 2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, în sensul că drepturile se acordă începând cu data de 1 septembrie 2002 şi nu cu data de 1 septembrie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că reclamantul contestă data cu care au fost acordate drepturile prin decizia de revizuire şi, analizând dispoziţiile Legii nr. 309/2002, a reţinut că persoanele prevăzute la art. 1 vor beneficia de prevederile prezentei legi cu începere de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform art. 5 din actul normativ menţionat.
Casele teritoriale de pensii şi a municipiului Bucureşti, atunci când sunt sesizate sau din proprie iniţiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentei legi. În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire, potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 309/2002.
Curtea a reţinut ca legiuitorul nu a prevăzut o altă dată de acordare a drepturilor în cazul unei decizii de revizuire, singura dată la care se face referite în actul normativ incident este cea prevăzută de art. 5, deci data formulării cererii iniţiale. La această concluzie se ajunge şi prin aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Judecătorul fondului a apreciat că faptul că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii iniţiale întreaga perioadă în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, nu se poate considera o culpă a acestuia.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmbovita a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea recurată a susţinut, în esenţă, că, prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, în mod corect s-au acordat reclamantului drepturile începând cu data de 1 septembrie 2009, nefiind posibil a acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 cu data cererii iniţiale, întrucât, la acel moment, nu existau documente doveditoare şi ar fi fost depăşit termenul general de prescripţie.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte reţine situaţia de fapt potrivit căreia, prin cererea din 23 iulie 2002 înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Dâmbovita, reclamantul P.G.G. a solicitat acordarea drepturilor cuvenite în baza Legii nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Prin certificatul nr. 108636/2003 eliberat de Arhivele Naţionale, depus de reclamant, se atestă faptul că acesta şi-a satisfăcut stagiul militar în detaşamente de muncă în perioada 31 mai 1956-24 decembrie 1956. În acest sens, a fost emisă hotărârea din 27 noiembrie 2003 şi decizia din 22 ianuarie 2004 pentru stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, drepturile fiind acordate începând cu data de 1 septembrie 2002.
Ulterior, prin cererea din 26 august 2009, reclamantul a depus adeverinţa din 12 august 2009 eliberată de Centrul militar Judeţean Bacău prin care se certifica că acesta a fost în detaşamentul de muncă Hunedoara în perioada 28 mai 1956-30 mai 1958.
Aşa fiind, a fost emisă decizia de revizuire din 8 iulie 2010 prin care a fost valorificată şi perioada 1956-1958, drepturile fiind acordate începând cu luna următoare depunerii cererii, respectiv 1 septembrie 2009.
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi, persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, beneficiază de prevederile acestei legi cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada sus menţionată. Dovada încadrării în prevederile art. 1 din Legea nr. 309/2002 se face, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) şi b) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 1114/2002, cu livretul militar sau cu adeverinţa eliberată de centrele militare judeţene.
Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanţa de fond a acordat drepturile de la data depunerii cererii iniţiale, în condiţiile în care, la data respectivă, nu au fost depuse documente justificative în sensul încadrării în prevederile Legii nr. 309/2002.
Hotărârea din 27 noiembrie 2003 emisă de autoritatea pârâtă a rămas definitivă, iar cererea depusă de reclamant la data de 26 august 2009 a fost privită ca o nouă cerere, la care au fost depuse înscrisuri doveditoare, astfel că, în mod corect şi legal, au fost acordate drepturile cuvenite reclamantului începând cu luna următoare depunerii acestei noi cereri, respectiv cu data de 1 septembrie 2009, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 309/2002.
Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă argumentele instanţei de fond conform cărora „faptul că reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze de la momentul depunerii cererii iniţiale întreaga perioadă în care a efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, nu se poate considera o culpă a acestuia" şi reţine netemeinicia acestor considerente, faţă de existenţele principiului de drept potrivit căruia sarcina probei aparţine reclamantului (actori incumbit onus vrobandi).
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a anulat decizia nr. 720/2010 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte data de la care se acordă drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002.
Astfel fiind, Înalta Curte reţine că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, pe care o va modifica.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmbovita şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Dâmbovita împotriva sentinţei nr. 55 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5217/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5400/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
