ICCJ. Decizia nr. 607/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 607/2011
Dosar nr.164/33/2010
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. "N.V." S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. "N.V." S.R.L., a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 977 din 22 august 2003 şi art. 3 alin. (2) din HG nr. 978 din 22 august 2003 şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie accesorie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune.
Prin Decizia civilă nr. 4560 din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, arătând că instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenţia accesorie - fiind o apărare se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală.
Rejudecând, Curtea de Apel Cluj, prin Sentinţa nr. 185 din 27 aprilie 2010, a admis acţiunea reclamantei S.C. "N.V." S.R.L. Cluj-Napoca, împotriva pârâtului Guvernul României, şi în consecinţă a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3, alin. (2) din HG nr. 978/2003.
Totodată, a respins cererea de intervenţie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune şi a dispus publicarea conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine, cu sediul în România, de a plăti în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, nu sunt contrare legii fundamentale.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase instanţa de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispoziţiilor legale a căror anulare se solicită şi ajunge la concluzia că noţiunea de beneficiar din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii, şi că doar aparent excepţia de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepţii şi pentru persoanele juridice.
A mai reţinut instanţa de fond că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 şi nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficie, de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV iar în interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă aşa cum e ea definită în Legea finanţelor publice.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (2), în mod corect, dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, având în vedere că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Referitor la demersul intervenientei, prima instanţă a reţinut că acesta reprezintă o intervenţie în interes propriu cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de consecinţă, fiind aceea că în raport de soluţia dată acţiunii principale se va soluţiona şi cererea de intervenţie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.
4. Recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
4.1. În accepţiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, iar dispoziţiile art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 au fost emise în aplicarea şi executarea legii.
4.2. Aceeaşi accepţie a fost reţinută şi de Curtea Constituţională în Decizii nr. 297/2004 şi nr. 331/2006.
4.3. Temeiul existenţei SRTV, SRR şi fundamentul plăţii taxei radio-tv, se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituţia României.
5. Recursul formulat de intervenienta Societatea de Radiodifuziune împotriva aceleiaşi sentinţe.
Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
5.1. Recurenta consideră că voinţa legiuitorului a fost aceea de a institui prezumţia cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
5.2. Un alt argument în sensul celor arătate este, în opinia recurentei, respingerea tuturor amendamentelor expuse de unii parlamentari la textul ordonanţei, în sensul de a se considera că noţiunea de "beneficiar" nu este legată de calitatea de primitor al serviciilor publice de radiodifuziune.
6. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă S.C. "N.V." S.R.L..
Intimata solicită respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursurile sunt nefondate.
1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
1.2. Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, şi persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai aceloraşi servicii, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune.
1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăseşte o definiţie a noţiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noţiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "autoritate, instituţie, societate, etc. pentru care se face o lucrare".
1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective".
1.5. Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi prin pronunţarea Deciziei nr. 331/2006 a Curţii Constituţionale.
1.6. Legislaţia comunitară şi recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existenţa calităţii de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opţiune a statului membru şi nu o obligaţie.
1.7. Prin Constituţia României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existenţa calităţii de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetăţeanului.
1.8. Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiţi parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece, interpretarea legii este realizată de către judecător care, în speţă, folosind principiile şi metodele de interpretare a concluzionat în sensul deja arătat. Voinţa exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a testelor analizate şi nu din eventualele amendamente formulate.
2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinţei de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 606/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 613/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
