ICCJ. Decizia nr. 611/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 611/2011
Dosar nr. 8639/2/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2352 din data de 17 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect şi a admis în parte acţiunea reclamanţilor B.I.C., B.T., ș.a.
Totodată, instanţa a anulat Ordinul nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a recunoscut dreptul salarial de 50% pentru spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizaţie brută lunară până la intrarea în vigoarea a Legii nr. 330/2009 şi a respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este nefondată, întrucât reclamanţii nu au fost părţi în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 3098/2009, prin care Curtea de Apel Bucureşti a anulat Ordinul nr. 1472/2009.Referitor la excepţia lipsei de obiect, în raport de Legea nr. 330/2009, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a constatat că şi această excepţie este nefondată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă sporul de 50% începând cu data de 01 iunie 2009, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/3009, astfel că prevederile acestei legi nu se suprapun pentru această perioada.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul 1472 din 2 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte e Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr.526/2009, începând cu data de 1 iunie 2009, având în vedere adresa nr. 293378/2009 a Ministerului Finanţelor Publice şi prevederile OUG nr. 71/2009 şi ale OUG nr. 34/2009.
Curtea a apreciat că emiterea acestui ordin încalcă dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor, se stabileşte prin lege specială. în aceste condiţii, prin diminuarea drepturilor salariale ale reclamanţilor printr-un act administrativ justificat prin dispoziţiile unor acte normative de rang inferior, se aduce atingere principiului ierarhiei actelor juridice şi drepturilor reclamanţilor.
Instanţa de fond a mai arătat că, prin prevederile sale, ordinul contestat încalcă principiul neretroactivităţii legii civile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţia României, întrucât se aplică începând cu 1 iunie 2009, în condiţiile în care temeiul adoptării sale, respectiv OUG nr. 71 din 17 iunie 2009, invocată ca temei de drept, a fost publicată în M.Of. nr. 416 din 18 iunie 2009, astfel încât la 1 iunie 2009, această ordonanţă nu era în vigoare.
In ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, prima instanţă a apreciat că în cauză, nu s-a demonstrat existenţa vreunei obligaţii legale sau convenţionale de garantare în sarcina chematului în garanţie şi nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenţii, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanţie cu o cerere de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art. 3041 C. proc. civ.
In raport cu art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
In temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., motivat de faptul că ordinul a fost deja anulat pe cale judecătorească, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică un interes actual.
In opinia recurentului, acţiunea este şi lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
Pe fond, criticile formulate de recurent vizează în esenţă următoarele aspecte:
Ordinul contestat nu au caracter retroactiv, întrucât efectul acestuia trebuie raportat la data scadenţei drepturilor băneşti, respectiv 13 iulie 2009, astfel că, în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, actul contestat nu dispune cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009, iar în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Actul administrativ atacat nu a fost emis cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu i se poate imputa recurentului lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
În altă ordine de idei, a susţinut că instanţa de fond a adăugat la textul de lege al OUG nr. 71/2009 şi al OUG nr. 27/2006, prin reţinerea incidenţei, în speţă, a altor acte normative, având în vedere faptul că numai legiuitorul poate stabili acordarea sau nu a unor drepturi.
In fine, consideră că instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Analizând cu prioritate excepţiile privind lipsa de obiect a acţiunii şi a interesului reclamanţilor, invocate de recurent, Înalta Curte urmează să le respingă, pentru considerentele ce succed.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea ordinului contestat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106), pe cale de consecinţă, în pofida anulării Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
Hotărârea atacată nu a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea recurentului, în sensul că, instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că OUG nr. 71/2009 reglementează procedura de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speţă, hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor, în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Reiterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii.
Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., de vreme ce a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea plăţii sporului în litigiu ,de la data de 01 iunie , realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este cuprins în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că emiterea actului administrativ contestat s-a făcut cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, conform art. 19 din Legea nr. 500/2002, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 4, 8 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 2352 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 365/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 634/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
