ICCJ. Decizia nr. 633/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 633/2011
Dosar nr.767/59/2010
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin cererea întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004 reclamanta S.C. D.P. România S.R.L. Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală Regiunea XII Timiş, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 24 februarie 2010 emisă de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală Regiunea XII Timiş, şi a Deciziei din 5 octombrie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind obligarea sa la plata sumei de 13.545.794 RON cu titlu de TVA, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, prin concluziile scrise, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii cu motivarea că reclamanta a mai solicitat o dată suspendarea executării deciziei de impunere/fiscală în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 24 noiembrie 2010 şi a Deciziei din 5 octombrie 2010, cu privire la obligarea reclamantei de a achita suma de 13.545.794 RON cu titlu de impunere fiscală, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţa a reţinut, în esenţa că, având în vedere prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, în cauză sunt întrunite cerinţele legale privind suspendarea unui act administrativ unilateral.
S-a mai arătat, în considerentele sentinţei atacate, că, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, aspectele invocate de reclamantă în acţiunea în anulare, respectiv faptul că impunerea din litigiu este rezultatul încălcării unor dispoziţii legale cu caracter fiscal şi anume ale art. 6 C. proCod Fiscal, ale art. 159 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) Cod Fiscal, ale art. 128 alin. (4) lit. d) Cod Fiscal, art. 145 alin. (5) lit. b) Cod Fiscal, art. 138 Cod Fiscal, ale HG nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codului fiscal, ale art. 145 alin. (8) lit. b) Cod fiscal şi altele, din categoria celor care reglementează T.V.A., sunt de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalităţii actelor atacate.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că şi cerinţa legală a pagubei iminente este îndeplinită având în vedere că reclamanta este o societate comercială cu activitate de producţie, astfel că executarea impunerii în cuantum de 13.545.794 RON cu accesorii, ar conduce la blocarea activităţii acesteia, în raport cu valoarea substanţială a debitului.
Astfel, prima instanţa a constatat că, din situaţia economico-financiar a societăţii reclamante, rezultă că executarea impunerii fiscale ar aduce un prejudiciu imediat prin imposibilitatea de a-şi continua activitatea de producţie, prin lipsirea de disponibilităţile sale băneşti sau prin eventuala urmărire a activelor sale imobilizate, prin neonorarea obligaţiilor scadente, până la sfârşitul anului curent, faţă de furnizorii săi, în sumă de 120.000.000 RON, prin neexecutarea contractelor încheiate cu clienţii producători de automobile, beneficiari ai componentelor produse de aceasta, prin imposibilitatea menţinerii raporturilor de muncă cu cei aproximativ 8.643 de angajaţi pe care îi deţine în prezent, prin neexecutarea obligaţiilor privind plata impozitelor şi taxelor faţă de bugetele locale pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea economică reclamanta sau faţă de bugetul de stat, ori prin imposibilitatea de a-şi achita obligaţiile faţă de furnizorii săi de servicii sau de bunuri, care prin neplată ar fi supuşi riscului falimentului.
În ceea ce priveşte cerinţa achitării cauţiunii în cuantum de 67.729,00 RON, instanţa de fond a reţinut că şi aceasta este îndeplinită, având în vedere Certificatul emis de Curtea de Apel Timişoara, Registru de valori nr. III, secţia de contencios administrativ.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, care a invocat ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond nu a motivat soluţia adoptată, nici în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de inadmisibilitate a cererii de suspendare şi nici în ceea ce priveşte dispunerea suspendării actelor administrativ fiscale.
De asemenea, a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine recurenta, în mod greşit au fost citate în cauză cele două direcţii din organigrama Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care sunt structuri fără personalitate juridică.
Mai susţine că, în mod nelegal, instanţa de fond, prin Încheierea din data de 16 noiembrie 2010, i-a respins cererea de amânare a cauzei, încălcându-i dreptul la apărare.
În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, susţine că instanţa de fond a încălcat scopul urmărit de legiuitor pentru împiedicarea formulării unor cereri repetate de suspendare a executării actelor administrativ fiscale.
În ceea ce priveşte respingerea excepţiei de inadmisibilitate a cererii de suspendare, susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua cerere fiind formulată pentru aceleaşi motive ca şi prima cerere, respinsă în mod irevocabil.
Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente care să impună adoptarea unei măsuri de excepţie - suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate.
Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut criticile recursului şi a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat.
3.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., într-adevăr, o hotărâre poate fi desfiinţată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii.
În cauza de faţă, instanţa de fond a motivat hotărârea, în condiţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., în mod corespunzător, atât în ceea ce priveşte motivele de fapt, cât şi în ceea ce priveşte motivele de drept care i-au format convingerea, atât în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de inadmisibilitate a cererii, cât şi în ceea ce priveşte admiterea cererii şi suspendarea executării actelor administrativ fiscale vizate.
Că este aşa, rezultă şi din faptul că recurenta a criticat soluţia instanţei şi pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a interpretat eronat şi a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 şi art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
3.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, o hotărâre poate fi desfiinţată când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, într-adevăr, prin Încheierea din 16 noiembrie 2010, instanţa de fond a respins cererea de amânare a cauzei formulată de autoritatea recurentă, dar această soluţie se impunea în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererea de suspendare trebuie soluţionată de urgenţă şi cu precădere, iar autoritatea depusese concluzii scrise, din conţinutul cărora rezultă că avusese timpul necesar pregătirii apărării, inclusiv în raport cu cererea precizatoare depusă anterior de societatea comercială.
Referitor la a doua critică privind greşita citare în cauză a unor structuri de lucru fără personalitate juridică, din organigrama autorităţii recurente, rezultă că aceasta este întemeiată pentru un alt motiv şi anume, pentru faptul că Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili şi Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor sunt două structuri aflate în structura organizatorică a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care nu au competenţe proprii.
Într-adevăr, din conţinutul HG nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, rezultă că doar agenţia, organ de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, are competenţă proprie şi atribuţii în ceea ce priveşte realizarea veniturilor bugetului consolidat, aplicarea unitară a legislaţiei fiscale, prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, etc., ceea ce îi conferă calitate procesuală în litigiile care au ca obiect raporturile juridice izvorâte din exercitarea atribuţiilor legale, prin structurile aflate în structura sa organizatorică, anexa 1 la această hotărâre.
Critica formulată în recurs referitoare la citarea celor două compartimente de lucru fără competenţe proprii, nu este în măsură, prin ea însăşi, să ducă la o altă soluţie, autoritatea recurentă neprobând producerea unei vătămări, lucru pe care, de altfel, nici nu l-a susţinut.
În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul redus al cauţiunii, instanţa de recurs reţine că nici aceasta nu poate fi temei pentru admiterea recursului.
Într-adevăr, cuantumul cauţiunii stabilit de instanţa de fond este de cca. 0,5% din cuantumul sumei contestate, dar legiuitorul, prin art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a limitat să stabilească doar un prag maxim al cauţiunii, de 20% din suma contestată, nu şi un prag minim, lăsând astfel ca limita minimă să fie apreciată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, în raport şi cu scopul garantării executării debitului contestat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a cererii de suspendare, instanţa de recurs reţine că, în raport cu prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, aceasta este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive.
Într-adevăr, societatea comercială, intimată în cauza de faţă, a mai formulat anterior o cerere de suspendare, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 prin care fuseseră stabilite obligaţii bugetare suplimentare în sumă totală de 127.945.577 RON, care, ca urmare a admiterii recursului şi desfiinţării Sentinţei civile nr. 239 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă prin Decizia nr. 4258 din 12 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ulterior, prin Decizia din 5 octombrie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, contestaţia formulată de societatea comercială intimată a fost admisă în parte, iar Decizia de impunere din 24 februarie 2010 a fost desfiinţată pentru suma de 114.395.783 RON şi a fost menţinută pentru suma de 13.545.794 RON.
Astfel, cea de-a doua cerere, formulată la data de 16 decembrie 2010, are ca obiect suspendarea executării creanţei de 13.545.794 RON, stabilită prin Decizia de impunere din 24 februarie 2010, aşa cum aceasta fusese modificată prin Decizia din 5 octombrie 2010 şi are ca temei legal dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se referă la suspendarea actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.
Deci, cu alte cuvinte, din moment ce, pe de o parte, prima cerere a avut ca obiect suspendarea executării unei creanţe de 127.941.577 RON, iar cea de-a doua are ca obiect suspendarea executării unei creanţe de 13.545.794 RON, iar, pe de altă parte, prima cerere a avut ca temei legal dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cea de-a doua are ca temei legal dispoziţiile art. 15 din aceeaşi lege, rezultă cu evidenţă că, între cele două cereri, nu există identitate de motive, nefiind incidente dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua cerere nefiind astfel, inadmisibilă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, instanţa de recurs reţine că acestea sunt nefondate, instanţa de fond apreciind în mod corect, cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiilor cerute la art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 15 rap. la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate dispune suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, dacă va constata existenţa unui caz bine justificat, iar suspendarea este necesară pentru prevenirea producerii unei pagube iminente.
Deci, astfel spus, în cazul suspendării executării unui act administrativ fiscal, pe lângă condiţia prealabilă a plăţii unei cauţiuni de până la 20% din suma contestată, prevăzută la art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererea formulată trebuie să îndeplinească cumulativ cele două condiţii prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Or, în cauză, este necontestat că actul administrativ contestat - Decizia de impunere nr. X/2010 emisă pentru un debit suplimentar total de 127.941.577 RON, a fost desfiinţată de însăşi autoritatea fiscală competentă pentru suma de 114.395.783 RON, ceea ce constituie o împrejurare care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ fiscal contestat, care, ca regulă generală, se bucură de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate.
Astfel fiind, cu alte cuvinte, instanţa de fond a reţinut în mod corect existenţa unui caz bine justificat în sensul prevederilor legale menţionate mai sus.
Noţiunea de pagubă iminentă a fost, la rândul său, definită de legiuitor, la art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind un prejudiciu material viitor şi previzibil.
Or, în cauză, executarea unui debit de 13.545.794 RON va reprezenta cu certitudine o diminuare a patrimoniului societăţii comerciale intimate, care se va produce în baza unui act administrativ-fiscal în privinţa legalităţii căruia există o îndoială serioasă, ceea ce se circumscrie unui prejudiciu material viitor şi previzibil, în sensul dispoziţiilor legale citate mai sus, astfel că instanţa de fond a reţinut în mod corect, cu alte cuvinte, îndeplinirea şi a celei de-a doua condiţii cerute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, instanţa de recurs reţine că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Încheierii de şedinţă din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 632/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 640/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
