ICCJ. Decizia nr. 667/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.N.A. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei din 05 octombrie 2009 prin care s-a hotărât sancționarea sa cu mustrare scrisă.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința nr. 183 din 29 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamantul P.N.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și a dispus anularea deciziei din 05 octombrie 2009 emisă de autoritatea pârâtă.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că, prin decizia care a făcut obiectul prezentei contestații, pârâta a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului, în calitate de Șef Birou Siguranța Deținerii, cu mustrare scrisă pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor și nerespectarea obligației prevăzute de art. 6 lit. d) din Codul deontologic al personalului din sistemul administrației penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2794/C/2004.
în actul administrativ anterior individualizat s-a reținut în sarcina reclamantului neglijență și superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, materializate în neinformarea conducerii unității cu privire la acordarea suplimentară, în mod eronat, a trei zile de permisiune de ieșire din penitenciar, față de cele două zile de permisiune aprobate de directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, persoanei private de libertate T.G.C., deși a fost informat cu privire la eroarea produsă atât de către secretarul comisiei pentru individualizarea regimului de executare - agent principal C.A., cât și de agentul șef T.A. - lucrător în cadrul biroului evidență, decizând să demareze cercetarea în ziua următoare, întrucât nu i s-au prezentat documente justificative în susținerea celor comunicate.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că, în cadrul Penitenciarului P., a avut loc un eveniment, care a făcut obiectul cercetării din data de 24 iunie 2009, constând în acordarea în mod eronat a trei zile de permisiune de ieșire din penitenciar, în perioada 30 mai-02 iunie 2009, pentru persoana privată de libertate T.G.A., deși acesta a fost recompensat doar cu două zile, conform aprobării directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Sub aspectul faptei care i s-a imputat reclamantului, prima instanță a reținut faptul că acesta a fost înștiințat, într-adevăr, despre eroarea survenită în acordarea recompensei de agentul șef T.A. (lucrător în cadrul compartimentului evidență), agentul principal C.A. (secretar al comisiei de individualizare) și agentul D.N. (lucrător desemnat în cadrul compartimentului evidență), însă, aceasta nu ca urmare a unei relații de subordonare, ci pentru faptul că cei menționați își desfășoară activitatea în aceeași încăpere cu reclamantul și pentru experiența mai mare a acestuia din urmă, după cum a relatat martorul audiat de instanță, D.N.
în fine, informațiile primite de reclamant nu îl obliga pe acesta, față de atribuțiile prevăzute în fița postului, să demareze cercetări sau să informeze, la rândul său, conducerea unității cu privire la aspectele menționate.
împotriva acestei hotărâri judecătorești a promovat recurs în termen legal pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, care a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ. modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
în dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
în argumentarea acestui punct de vedere, recurenta a înțeles să realizeze un istoric al litigiului prin expunerea rezumativă a situației de fapt, care a condus la reținerea unor abateri disciplinare prevăzute de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sarcina intimatului.
în întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte apreciază că se impune, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Instanța de control judiciar constată că sentința recurată este legală și temeinică, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 3041C. proc. civ. în vederea casării sau modificării hotărârii.
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de această situație faptică.
Așa cum am relevat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ vizează anularea deciziei din 05 octombrie 2009 emisă de Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
în temeiul acestui act administrativ, intimatul reclamant P.N.A., având funcția de șef birou (siguranța deținerii) la Penitenciarul P., a fost sancționat cu mustrare scrisă.
Autoritatea publică recurentă a reținut în același act contestat în prezenta cauză săvârșirea unor abateri disciplinare prevăzute în art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004, în sarcina sus-numitei persoane fizice.
Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a reținut în mod corect situația de fapt în raport de actele depuse la dosar și de proba testimonială administrată în cursul procesului.
în altă ordine de idei, potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 293/2004, încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă, a îndatoririlor de serviciu ce le revin, inclusiv a normelor de comportare, constituie abatere disciplinară, dacă faptele nu atrag răspunderea penală sau contravențională.
în plus, art. 69 lit. b) din aceeași reglementare menționează următoarele: constituie abatere disciplinară neglijența și superficialitatea manifestată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor legale sau a celor primite de la șefii ierarhici ori de la autoritățile anume abilitate de lege.
Or, în prezenta cauză, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, nu i se poate imputa intimatului-reclamant săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de textul normativ anterior individualizat.
Pe de o parte, trebuie menționat faptul că funcționarul public care a promovat contestația nu are atribuții de serviciu pe linia acordării recompenselor persoanelor private de libertate, decât sub aspectul asigurării evidențierii deținuților.
De asemenea, potrivit aceleiași fișe a postului, intimatul nu are atribuții de serviciu privind verificarea modului în care își desfășoară activitatea funcționarii publici din alte compartimente de activitate.
în plus, în conformitate cu aceeași fișă a postului, intimatul nu are atribuții de serviciu în ceea ce privește Compartimentul Evidență (agentul care a întocmit biletul cu permisiunea de ieșire din penitenciar) sau Compartimentul Reintegrare Socială (agentul care este secretarul comisiei de individualizare).
Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că acordarea eronată a recompensei s-a realizat în perioada 30 mai-02 iunie 2009, dată la care intimatul era detașat la Penitenciarul C.
în consecință, în raport de cele expuse anterior, înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 818/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 749/2011. Contencios → |
|---|
