ICCJ. Decizia nr. 783/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 783/2011
Dosar nr.10687/1/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 484 din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi excepţia tardivităţii acţiunii reclamanţilor, excepţii invocate de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.G. şi P.C. şi a constatat nelegalitatea poziţiei nr. X anexa 2 din HG nr. 874 bis/2005 ce cuprinde anexele nr. 1 - 23 la HG nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea HG nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, în ceea ce priveşte imobilul compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că:
- excepţia tardivităţii acţiunii reclamanţilor invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti este nefondată, deoarece conform art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, astfel că excepţia invocată de către reclamanţi este imprescriptibilă;
- excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâtul Consiliul Local Timişoara este nefondată deoarece reclamanţii revendică un drept al lor care le-a fost vătămat printr-un act administrativ, respectiv hotărârile de guvern ce se solicită a fi analizate pe calea excepţiei de nelegalitate, reclamanţii încadrându-se astfel în disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind subiectele de sesizare a instanţei;
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti este nefondată pentru că în dosarul de fond în care s-a invocat prezenta excepţie de nelegalitate acest pârât este parte, iar conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ce reglementează excepţia de nelegalitate prevede în mod imperativ că "(2) Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului".
Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a constatat că aceasta are ca obiect nelegalitatea poziţiei nr. X anexa 2 din HG nr. 874 bis/2005 ce cuprinde anexele nr. 1 - 23 la HG nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea HG nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, în ceea ce priveşte imobilul compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K.
Instanţa a mai constatat că Anexa nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 1.016/2005 suplimentează inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Timişoara.
Conform poziţiei nr. X anexa 2 din HG nr. 874 bis/2005 ce cuprinde anexele nr. 1 - 23 la HG nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea HG nr. 977/2002, s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara în ceea ce priveşte imobilul compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K.
Trecerea imobilului în domeniul public al municipiului este nelegală, în condiţiile în care reclamanţii sunt proprietarii casei edificate, pentru care plătesc impozit din 1952, aşadar cu mai mult de 50 de ani înainte de emiterea HG nr. 1.016/2005, iar în privinţa terenului în suprafaţă de 340 mp, instanţa de fond a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 5 din Legea nr. 18/1991 republicată, pentru includerea lui în domeniul public.
Bunul în litigiu este un imobil compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K.
Instanţa de fond a observat că interesul public care a determinat trecerea acestui imobil în domeniul public nu a fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică această măsură.
În consecinţă, instanţa de fond a considerat că trecerea imobilului compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K., din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara nu a fost justificată de existenţa unei cauze de utilitate publică sau de un interes public.
În absenţa cauzei de utilitate publică sau a interesului public, instanţa a reţinut că această trecere a bunului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4), şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Împotriva hotărârii instanţei de fond Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Guvernul României, Municipiul Timişoara, prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara au declarat recurs.
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin motivele de recurs a arătat că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca nefondată considerând că „în dosarul de fond în care s-a invocat prezenta excepţie de nelegalitate acest pârât este parte".
Cererea este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate, deoarece lipsesc condiţiile cumulative, care în acelaşi timp sunt şi condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, pentru a putea fi parte în proces: calitate procesuală, capacitate procesuală şi existenţa unui drept, lipsa uneia dintre acestea atrăgând respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, recurentul susţine că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este dată cu greşita aplicare şi interpretare a legii, precum şi cu ignorarea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., raţiunea pentru care a invocat această excepţie este dată de distincţia existentă între excepţia de nelegalitate şi nulitate.
Altfel spus, într-adevăr, excepţia de nelegalitate poate fi invocată oricând, fiind de principiu imprescriptibilă în timp (cu excepţia cazului când vizează acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004), însă nu mai puţin adevărat este şi faptul că instanţa este îndrituită a verifica dacă motivele invocate în susţinere pot fi circumscrise excepţiei de nelegalitate, deci dacă suntem în prezenţa unei excepţii veritabile, ori ele sunt caracteristice cauzelor de nulitate.
Recurentul mai arată că instanţa de fond avea obligaţia de a sesiza inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate în considerarea faptului că motivele invocate nu pot fi circumscrise obiectului excepţiei de nelegalitate.
Reclamanţii urmăresc, în fapt, o anulare parţială a actului, dovadă ce reiese din aceea că nu urmăresc restabilirea legalităţii generale, ci personale, nerecunoscută de autorităţi. Cu alte cuvinte, reclamanţii nu urmăresc apărarea legii, ordinii de drept, ci un drept personal al lor.
Astfel, actul atacat este un act cu caracter individual emis în anul 2005, iar termenul pentru formularea acţiunii este de 6 luni care se calculează de la data luării la cunoştinţă, respectiv publicarea în Monitorul Oficial, dar nu mai târziu de 1 an, pentru motive temeinice.
Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara prin motivele de recurs formulate critică sentinţa instanţei de fond sub următoarele aspecte:
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, recurenţii consideră că motivarea instanţei de fond este lapidară şi nefondată, reclamanta având obligaţia, odată cu promovarea acţiunii, de a-şi dovedi calitatea procesuală activă, adică faptul că este într-adevăr titulara dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecaţii.
HG nr. 1.016/2005 se referă la dreptul de proprietate, iar nu la un dezmembrământ al acestuia, respectiv la dreptul de folosinţa ori de administrare.
Calitatea de reclamant, în materia contenciosului administrativ, nu o poate avea decât titularul unui drept recunoscut de lege, care a fost vătămat de către autoritatea publică pârâtă prin emiterea actului administrativ contestat.
Pentru a fi recunoscut de lege şi a obţine protecţia juridică pe calea contenciosului administrativ, dreptul subiectiv invocat trebuie să fie dobândit în condiţiile legii şi să existe la momentul adoptării actului administrativ vătămător.
Recurenţii susţin că reclamanţii S.G., P.C. nu şi-au dovedit dreptul nici în ceea ce priveşte construcţia, pentru a se putea pune în discuţie vreo eventuală vătămare.
Pe fond, consideră aprecierea instanţei de fond drept eronată şi învederează faptul că este întru totul legal punctul nr. X din HG nr. 1.016/2005, iar soluţionarea litigiului pe fond nu depinde de actul administrativ contestat.
Prin natura sa juridică, actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, deci nu este de natură a vătăma vreun drept. Prin astfel de acte administrative, consiliile locale stabilesc doar regimul juridic diferenţiat cu privire la bunurile lor, hotărârile neavând niciun efect asupra proprietăţii altor persoane.
Prin HG nr. 1.016/2005 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabileşte întreg cadrul care priveşte aplicarea legii, deci prin HG nr. 1.016/2005 nu se adaugă la lege.
HG nr. 1.016/2005 este temeinică şi legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituţia României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 213/1998 - trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.
Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.
Referitor la calitatea de „uz public" a imobilului înscris în anexă, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 „Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local", acestea fiind declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, având în vedere necesitatea concesionarii sau închirierii lor şi numeroasele cereri depuse de persoane fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcţii cu caracter social, schimburi de teren, concesionări etc.
Guvernul României critică sentinţa recurată invocând prevederile art. 299 şi art. 3041 C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara ca nefondate, cel declarat de Guvernul României ca tardiv formulat, iar cele declarate de Municipiul Timişoara prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara ca fiind declarate de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
I. Recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a avea calitate procesuală pasivă este necesar ca autoritatea publică respectivă să fie emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluţionat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
Cu alte cuvinte, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale are calitate procesuală pasivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie reţinând că în dosarul de fond în care s-a invocat excepţia de nelegalitate acest pârât este parte.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ astfel cum a fost modificată de Legea nr. 262/2007: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze”
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, modificată: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”
În cauza de faţă reclamanţii revendică un drept care le-a fost vătămat printr-un act administrativ, deci aceştia, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 mai sus citate.
Pe fondul cauzei Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3(4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (modificată şi completată) domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din Anexa la lege şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin lege bunuri de uz sau interes public naţional sau judeţean.
Potrivit art. 8(1) din acelaşi act normativ, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, în baza art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.
Totodată, în condiţiile art. 7(1) lit. e) din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică.
În fine, prin art. 3(1) din Legea nr. 213/1998 se statuează că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135(4) din Constituţie, din cele stabilite în Anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Rezultă din prevederile legale amintite, că trecerea unui bun din domeniul privat în domeniul public al unui municipiu (în speţă municipiul Timişoara) se poate face numai cât priveşte bunurile prevăzute la pct. III din Anexa la Legea nr. 213/1998 sau alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local şi că fac parte din domeniul public local numai acele bunuri care reprezintă sau încorporează valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public.
În cauză, învestită prin Încheierea din 24 februarie 2010 a Judecătoriei Timişoara, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost sesizată, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu verificarea legalităţii parţiale a HG nr. 1.016/2005 pentru modificarea şi completarea HG nr. 977/2002 (privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş).
Dezlegarea dată excepţiei de nelegalitate este cea corectă, fiind susţinută atât de materialul probator administrat cât şi de normele legale incidente, respectiv Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 112/1995 modificată şi completată, precum şi normele metodologice de aplicare a acestei din urmă legi, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond în mod corect a reţinut că trecerea imobilului în domeniul public al municipiului este nelegală, în condiţiile în care reclamanţii-intimaţi sunt proprietarii imobilului.
Instanţa de fond a constatat că nici din cuprinsul HG nr. 1.016/2005 şi nr. 874/bis/2005 şi nici din cuprinsul notei de fundamentare a acestui act normativ, nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea imobilului reclamanţilor ca fiind de uz sau de interes public.
De asemenea, nici din cuprinsul HG nr. 1.016/2005 şi nici din cuprinsul notei de fundamentare a acestui act normativ, nu rezultă care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea imobilului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara.
Potrivit art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/1998, „dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică”.
În cauză, bunul în litigiu este un imobil compus din casă şi curte în Timişoara, str. Z., constând în 340 mp curte în C.K.
Interesul public care a determinat trecerea acestui imobil în domeniul public nu a fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică această măsură.
Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de Curtea de Apel că, în absenţa cauzei de utilitate publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4), şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
II. Recursul declarat de Guvernul României
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, în cauză, de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte, verificând data la care a fost formulat, constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 „Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare”.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că sentinţa atacată a fost comunicată la data de 13 decembrie 2010, iar recursul a fost înregistrat la data de 21 decembrie 2010, prin poştă, potrivit plicului aflat la dosar, depăşindu-se, aşadar, termenul legal de 5 zile prevăzut de textul legal sus-citat.
Conform dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.: „neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai sus de voinţa ei”.
Cum în cauză, recurentul nu a pretins şi nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac printr-o împrejurare mai presus de voinţa lui, se va constata că recursul este tardiv formulat şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca atare.
III. Recursul declarat de Municipiul Timişoara prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara
Pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, nu este suficient ca „pârâtul” să fie o autoritate publică, fiind necesar ca autoritatea publică respectivă să fie emitenta actului administrativ contestat sau, să nu fi soluţionat în termenul legal ori să fi refuzat nejustificat de a rezolva o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau interes legitim.
În virtutea principiului disponibilităţii părţii, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligaţii corelative unor drepturi, atât drepturile, cât şi obligaţiile fiind necesar a forma un conţinut reglementat de anumite norme juridice.
Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de faţă, în raport de obiectul acţiunii şi de motivarea în fapt şi în drept a acesteia, rezultă că Municipiul Timişoara prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara nu au calitate procesuală.
În pricina de faţă, părţi la judecata în primă instanţă a cauzei au fost reclamanţii S.G. şi P.C. şi pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Guvernul României prin Ministerul Finanţelor Publice, deci numai aceste persoane putând exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Aceasta, deoarece în contenciosul administrativ, calitatea procesuală pasivă nu depinde de posesia personalităţii juridice a autorităţii publice chemate în judecată, ci de capacitatea acesteia de a emite/adopta acte administrative.
În acest sens, sunt prevederile art. 1 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
De asemenea potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: „Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor”.
Aşadar, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât, în măsura în care este emitentul actului administrativ contestat sau nu a soluţionat în termen legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Cum, în cauza de faţă, Municipiul Timişoara prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara nu au fost părţi la judecata în primă instanţă a cauzei, Înalta Curte va respinge recursurile, ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă, examinarea motivelor de recurs fiind, în această situaţie, de prisos.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara ca nefondate, va respinge recursul declarat de Guvernul României ca tardiv formulat, iar recursurile declarate de Municipiul Timişoara prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara vor fi respinse ca fiind declarate de o persoană fără calitate procesuală activă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva Sentinţei civile nr. 484 din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de Guvernul României.
Respinge recursurile declarate de Municipiul Timişoara, prin primar şi Primarul Municipiului Timişoara ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 782/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 784/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
