ICCJ. Decizia nr. 782/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 782/2011

Dosar nr.297/277/2009

Şedinţa publică din 10 februarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 3552 din 23 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti , secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a HG nr. 877/2004 invocată de reclamanta SC H. SA Bucureşti - Sucursala Siriu Buzău în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC S. SA Nehoiu, Oraşul Nehoiu prin Primar şi Guvernul României.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta a susţinut că în HG nr. 877/2004 Guvernul a dispus trecerea fără plată a unor bunuri din domeniul public şi respectiv privat al statului şi din administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române” în domeniul public al Oraşului Nehoiu şi în administrarea Consiliului Local al oraşului Nehoiu, judeţul Buzău.

Instanţa de fond, constatând că actul administrativ vizat de excepţia de nelegalitate este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi având în vedere jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că excepţiile de nelegalitate care vizează acte administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, sunt nefondate, a dispus respingerea acţiunii, ca atare.

Împotriva sentinţei instanţei de fond reclamanta SC H. SA Bucureşti prin Sucursala Siriu - Buzău a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că prin cererea adresată Tribunalului Buzău a solicitat să se constate că soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului depinde de analiza legalităţii Hotărârii Guvernului nr. 877 din 03 iunie 20041, a Hotărârii nr. 42 din 17 iulie 2004 - emisă de Consiliul Local al Oraşului Nehoiu şi a Protocolului nr. 9614 încheiat la data 19 iulie 2004 între Consiliul Local al Oraşului Nehoiu şi SC S. SA Nehoiu.

În opinia recurentei instanţa ar fi trebuit să procedeze fie la invocarea din oficiu a excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel fie la invocarea excepţiei inadmisibilităţii, faţă de împrejurarea că nu ar fi fost sesizată de Tribunalul Buzău şi cu soluţionarea acestor cereri.

Prin urmare, cererile având ca obiect analiza legalităţii H.C.L. nr. 42/2004 şi a Protocolului pot fi catalogate drept incidentale, situaţie în care, prin raportare la dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. operează în favoarea Curţii de Apel Bucureşti o prorogare de competenţă. Este adevărat că dacă s-ar fi solicitat doar constatarea nelegalităţii actelor subsecvente HG nr. 877/2004, competenţa de soluţionare ar fi revenit Tribunalului Buzău.

Recurenta mai susţine că hotărârea instanţei este nemotivată fiind incidente motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

Având, în vedere că în sistemul românesc de drept, jurisprudenţa nu este izvor de drept, o motivare bazată exclusiv pe jurisprudenţă echivalează în realitate cu o nemotivare.

Se mai precizează că deşi instanţa nu a analizat fondul excepţiei de nelegalitate ci doar inadmisibilitatea acţiunii în raport de data emiterii actului atacat şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi, este de remarcat că acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Recurenta consideră că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate cererile formulate, soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 877/2004 s-a făcut fără a se intra în cercetarea fondului, fiindu-i astfel lezat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta mai susţine că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea legii, astfel că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile privind nemotivarea hotărârii, neadministrarea probelor, necercetarea fondului, nepronunţarea asupra unor capete de cerere, precum şi încălcarea formelor de procedură sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează HG nr. 877 din 3 iunie 2004, act emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene). În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830/5.12.2007).

Raportându-se, aşadar, în special la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414/31.08.2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art. 6 din Convenţie.

Argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.

Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC H. SA Bucureşti prin Sucursala Siriu - Buzău, împotriva Sentinţei civile nr. 3552 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.

Procesat de GGC - GV

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 782/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs