ICCJ. Decizia nr. 787/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 787/2011
Dosar nr.44657/3/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4326 din 8 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul B.M.N., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat acordarea drepturilor băneşti cuvenite pe perioada suspendării contractului de muncă conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată - art. 86 alin. (3), daune materiale reprezentând diferenţa dintre nivelul de salarizare la care avea dreptul la reluarea activităţii şi cel dispus prin Decizia nr. 726 din 04 mai 2000, sume actualizate.
La termenul de judecată din 08 decembrie 2009, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având în vedere faptul că prin Decizia nr. 726 din 04 mai 2000 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Vămilor s-a stabilit că începând cu data de 08 mai 2000 prevederile Deciziei Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1148 din 30 noiembrie 1994 referitoare la desfacerea contractului de muncă al reclamantului, se anulează şi începând cu aceeaşi dată este reîncadrat conform art. 9 lit. h) din Legea nr. 1/1970 la Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii în funcţia de controlor vamal III cu un salariu de 920.031 lei şi 20% spor de vechime.
La emiterea deciziei s-a avut în vedere declaraţia autentică din 04 aprilie 2000 din care reiese că reclamantul renunţă la toate drepturile salariale pe perioada desfacerii contractului de muncă.
Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termenul prescripţiei fiind de 3 ani, conform art. 3, instanţa de fond a respins acţiunea, ca atare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul B.M.N. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că potrivit disp. art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv 3 ani.
Recurentul precizează că instanţa de fond, în mod greşit, a considerat că dreptul la acţiune s-a născut la data emiterii Deciziei nr. 726 din 04 mai 2000 fără a ţine cont că aceasta nu hotărăşte repunerea în poziţia anterioară luării unei decizii netemeinice şi de asemenea că nu conţine în cuprinsul ei temeiul legal în care a fost stabilit nivelul salarizării.
Recurentul mai arată că la data de 07 martie 2008 Autoritatea Naţională a Vămilor a comunicat prin Adresa nr. X temeiul legal, respectiv OUG nr. 24/2000, prin care a fost stabilit nivelul de salarizare astfel că aceasta este data de la care porneşte dreptul de prescripţie al acţiunii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Critica recurentului privind greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, este nefondată şi nu poate fi primită.
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă: „termenul prescripţiei este de 3 ani, (...)”.
Acelaşi act normativ la art. 18 dispune că: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.
Având în vedere dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca prescrisă.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004 care, prin art. 11, reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)] şi (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2).
Termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii, în speţă fiind relevante momentele de început prevăzute la lit. b) şi c): data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii - în cazul refuzului explicit de soluţionare a acesteia, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii - în cazul nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h).
Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).
Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ, cu scuza că nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată şi că s-a aşteptat primirea acestuia.
De altfel, ar fi contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi pentru refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptăţită să sesizeze instanţa de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării termenului legal de soluţionare sau de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a acesteia.
Totodată, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură şi stabilirea sancţiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6(1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricţii admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanţa sa.
În raport cu aceste prevederi legale, cu circumstanţele concrete ale cauzei şi prin prisma acestor scurte consideraţiuni de ordin doctrinar şi jurisprudenţial, este indiscutabil faptul că începând cu data de 4 mai 2001, reclamantul era decăzut din dreptul de a ataca în contencios administrativ actul administrativ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.M.N., împotriva Sentinţei civile nr. 4326 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 784/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 788/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
