ICCJ. Decizia nr. 1041/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1041/2012
Dosar nr. 272/54/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 192 din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.P.M., prin care solicita anularea Deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, reintegrarea în funcţia deţinută şi plata drepturilor băneşti până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a apreciat că este întemeiată excepţia tardivităţii acţiunii, invocată din oficiu, reţinând următoarele:
Potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, Partea I.
Aşa cum se desprinde din dispoziţiile legale citate, derogând de la regula stabilită de alin. (1) potrivit căreia sesizarea instanţei de contencios administrativ de către persoana vătămată prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe trebuie să fie concomitentă cu invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, alin. (4) al art. 9 din lege permite, în condiţiile constatării anterioare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor ordonanţei, sesizarea directă a instanţei de contencios administrativ. Pentru a nu constitui însă o cauză de încălcare a principiului stabilităţii raporturilor juridice, legiuitorul a înţeles să limiteze această posibilitate prin fixarea unui termen de un an pe care, pentru a înlătura orice discuţii legate de consecinţele nerespectării sale, îl califică expres ca fiind de decădere, menţionând şi modul de calcul al acestuia, respectiv de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
În speţă, contestând prin acţiunea formulată Decizia nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de A.N.P.M., reclamantul invocă dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 5 54/2004, solicitând anularea actului administrativ în discuţie şi repararea prejudiciului creat prin emiterea acestuia, pentru faptul că legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, în baza căreia a fost emis, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Faţă de faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009 a fost publicată în M. Of. al României la data de 6 noiembrie 2009, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, reclamantul trebuia să solicite anularea actului administrativ până la data de 6 noiembrie 2010 însă, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, acesta s-a adresat instanţei de judecată abia la data de 1 februarie 2011.
În aceste condiţii, având în vedere că reclamantul a sesizat instanţa de judecată după împlinirea termenului de decădere de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, acţiunea acestuia este tardiv formulată.
Din acest punct de vedere, este irelevant că reclamantul a solicitat anterior, prin precizarea la acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1716/54/2009 al Curţii de Apel Craiova, anularea aceluiaşi act administrativ. Atâta timp cât instanţa învestită cu soluţionarea cauzei menţionate nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare a Deciziei nr. 314 din 23 aprilie 2009 emisă de pârât, reclamantul nu poate invoca repunerea în termenul prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pentru reformularea unei cereri a cărei nesoluţionare de către instanţă nu a înţeles să o critice prin intermediul căilor de atac. Achiesarea tacită a reclamantului la Sentinţa nr. 268/2010 a Curţii de Apel Craiova exclude luarea în discuţie a unor împrejurări speciale, de altfel neinvocate de reclamant, care l-ar fi împiedicat să formuleze acţiunea în termen.
În plus, fiind în prezenţa unui termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare, nu pot fi avute în vedere argumentele invocate de reclamant referitoare la incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind întreruperea termenului de prescripţie.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, reiterând motivele şi argumentele invocate în faţa primei instanţe; în plus, se arată că, deşi în considerentele sentinţei atacate se motivează tardivitatea acţiunii, "în dispozitivul hotărârii nu apare acest motiv şi nici altul, ca justificare concluzivă".
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost eliberată din funcţia publică de conducere de director executiv, reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor băneşti până la reintegrarea efectivă.
Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ a fost emis în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, ca urmare a desfiinţării funcţiei publice de conducere de director executiv.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 publicată în M. Of. al României nr. 758/6.11.2009, Curtea Constituţională a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice este neconstituţională, ceea ce atrage, implicit, şi neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă respective, act normativ care devine inaplicabil pentru viitor.
În speţă, reclamantul a introdus acţiunea ulterior declarării ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009, fiind, astfel, aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmare a unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, Partea I.
Dispoziţiile legale arătate, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, instituie un termen imperativ de un an, în care se poate introduce acţiunea în contencios administrativ şi care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost publicată în M. Of. al României la data de 6 noiembrie 2009 iar acţiunea a fost introdusă în data de 1 februarie 2011, în mod corect a apreciat prima instanţă că aceasta este formulată cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de lege.
De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu este relevantă în cauza de faţă împrejurarea că reclamantul a solicitat anterior, în cadrul unui alt dosar, anularea aceluiaşi act administrativ, întrucât, fiind un termen de decădere, termenul de un an, prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.
Nu poate fi primită ca întemeiată critica recurentului privind încălcarea de către prima instanţă a dreptului său la muncă, prin nesoluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte reţinând că "dreptul de acces" la justiţie, invocat de recurent, garantat de legislaţia naţională şi comunitară şi consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este asigurat părţilor, în condiţiile şi termenele prevăzute expres de lege; în speţă, una dintre condiţii vizează exercitarea acţiunii în termen de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
Nici critica potrivit căreia în dispozitivul sentinţei atacate nu apare motivul respingerii acţiunii nu este întemeiată, întrucât dispozitivul hotărârii judecătoreşti cuprinde numai soluţia pronunţată nu şi motivele şi argumentele ce au stat la baza acesteia, care formează considerentele hotărârii; or, în speţă, tardivitatea formulării acţiunii este pe larg motivată în considerentele hotărârii.
Pentru considerentele arătate, constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, nefiind incident nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva Sentinţei nr. 192 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1026/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1122/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
