ICCJ. Decizia nr. 1071/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 2055 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei N.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea cauzei a reținut că reclamanta este angajată în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, iar normele de salarizare a acestuia sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, modificată prin O.G. nr. 57/2006 aprobată prin Legea nr. 491/2006.
A mai constatat instanța că dispozițiile legale ce conțin normele de salarizare ale reclamantei nu cuprind reglementări privind acordarea majorărilor solicitate de reclamanți, conform O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 16/2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 1 aprilie 2007 și 11% începând cu 1 octombrie 2007, întrucât aceste acte normative reglementează expres categoriile de salariați bugetari care beneficiază de dispozițiile legii.
Instanța a constatat că, dispozițiile legale arătate, nu îi menționează pe polițiști ca beneficiari ai acestor creșteri salariale, iar instanța de judecată nu are competența de a extinde aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariați, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin deciziile nr. 818, 819, 820 și 1325/2008.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.
în cadrul motivelor de recurs formulate, recurenta a arătat că în anul 2007 Guvernul României a emis trei ordonanțe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 1 ianuarie 2007, pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și salariați contractuali.
A precizat că prin Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări salariale, în cotă de 7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru toți funcționarii publici, cu excepția polițiștilor.
Recurenții au arătat că O.G. nr. 10/2007 a prevăzut creșteri salariale de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar stabilite conform O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică stabilite potrivit anexelor II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Recurenta a arătat că prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale arătate s-a realizat o discriminare a acestora în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce a constat în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcționari în raport cu celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflației existente, inflație care afectează toate categoriile de salariați, fără deosebire.
înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.
O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că "prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată".
Față de aceste prevederi și având în vedere și faptul că recurenta este funcționar public cu statut special, a cărei salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pentru polițiști s-au prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile deținute.
Prin urmare, instanța de fond, în mod corect a reținut că reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socioprofesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.
Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.
Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.
în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Prin urmare, nici din această perspectivă înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Față de cele menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond în mod corect a reținut că aceasta nu are competența de a obliga pârâții să acorde recurenților-reclamanți drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați, decât cea din care fac parte aceștia.
Pentru aceste considerente, văzând că nu erau motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul formulat ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 441/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1152/2012. Contencios → |
|---|
