ICCJ. Decizia nr. 1221/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1221/2012
Dosar nr. 911/46/2011
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta T.E. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a se dispune obligarea la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire în dosarul nr. 6367/CC şi plata daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la data expirării termenului de 30 de zile stabilit pentru emiterea actului şi până la executarea obligaţiei.
În motivare s-a arătat că, în urma notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, în beneficiul reclamantei s-a emis Dispoziţia nr. 420/2005 prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Câmpulung Muscel, str. Râului, imobil ce a fost expropriat şi demolat.
În cauză, pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 420/2005, după rămânerea în pronunţare a cauzei, deci după încheierea dezbaterilor din 7 septembrie 2011, deşi aceasta a primit înştiinţarea cu privire la existenţa litigiului la 25 iulie 2011. Curtea de a apreciat că după încheierea cercetării judecătoreşti părţilor nu le este permis să formuleze cereri noi, iar eventuala repunere pe rol priveşte, fie aspecte ivite în cadrul procedurii, fie aspecte ulterioare acesteia, dar care nu puteau fi invocate anterior.
Pentru aceste considerente instanţa de fond a considerat că pârâta nu a învestit în mod legal instanţa şi ca atare nu se poate trece la verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate.
Prin sentinţa civilă nr. 372/F-Cont din 7 septembrie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.E., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubiri în temeiul Dispoziţiei nr. 420/2005 şi a respins cererea de daune cominatorii.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta este beneficiara unui drept recunoscut printr-un act administrativ valabil, drept ce nu-l poate valorifica datorită atitudinii culpabile a pârâtei.
Caracterul culpabil este determinat de perioada lungă de timp scursă de la momentul recunoaşterii dreptului, perioadă în care pârâta nu a înţeles să-şi îndeplinească atribuţiile stabilite în sarcina sa de art. 16-17 din Hotărârea nr. 1095/2005, de faptul că acest interval scurs, de aproape 6 ani, nu poate fi considerat un termen rezonabil.
În ceea ce priveşte solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere instanţa de fond a respins-o având în vedere că Legea nr. 247/2005 nu a stabilit termene de îndeplinire de către pârâtă a obligaţiilor astfel statuate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală având în vedere că la termenul din 07 septembrie 2011, a fost invocată excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 420 din 19 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Câmpulung Muscel.
De asemenea, recurenta mai arată că respectiva dispoziţie a cărei nelegalitate se susţine, este un act administrativ, care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepţie, la instanţa de contencios administrativ.
Dispoziţia primarului reprezintă un act administrativ întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispoziţia de restituire în natură sau, după caz, de refuz a restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizării primăriei (ca unitate deţinătoare) de către persoana interesată, printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege.
Drepturile şi obligaţiile care iau naştere nu au la bază acordul de voinţă (dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare) ci reprezintă efectele unei singure voinţe juridice, care provine de la administraţia publică locală, astfel încât dispoziţia primarului este un act juridic unilateral, trăsătură caracteristică actului administrativ.
Se mai apreciază că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în cauză s-a depăşit termenul rezonabil pentru analizarea şi soluţionarea dosarului de despăgubire.
Mai mult, deşi nu a fost prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Potrivit deciziei nr. 2815/2008 dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărţi în două categorii:
- dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007;
- dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007.
Totodată, conform art. 2 din decizia amintită, proporţional, din fiecare categorie mai sus arătată şi în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare.
Dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantului, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.
Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 420 din 19 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Câmpulung Muşcel, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi nu poate fi primit:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.”
Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă, în cauză, fiind incidente prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege care exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanţele de contencios administrativ „actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei Înalta Curte reţine următoarele:
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate /propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamantului de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 372/F-Cont din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 123/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
