ICCJ. Decizia nr. 1234/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1234/2012

Dosar nr. 9508/2/2010

Şedinţa publică de la 7 martie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, până la data plăţii efective.

În motivarea cererii a arătat că la 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie - a luat cunoştinţă că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituţiei pârâte deşi salariul face parte din elementele actului de numire în funcţie, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3033 din 15 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii precum şi cererea formulată de reclamantul V.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neurmarea procedurii administrative prealabile obligatorii, este neîntemeiată deoarece art. 34 din Legea nr. 330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative prealabile în cazurile privitoare la cuantumul salariilor funcţionarilor publici. Curtea de Apel a constatat că, în cauză, măsura diminuării temporare a salariului a fost luată prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituţiei publice, care nu a fost comunicat angajatului-funcţionar public, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. În această conjunctură, nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia “cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în RON sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Prin urmare, critica sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituţionale a fost considerată nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art. 1 - 8 şi art. 10 - 17 din Lege sunt constituţionale, iar pe de altă parte, reclamantul nu a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010.

Instanţa de fond a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, astfel că nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul V.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate, se invocă greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii având ca obiect obligarea autorităţii pârâte la plata diferenţei de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010 până la data plăţii efective.

Recurentul mai arată că în mod greşit şi nelegal instanţa de fond nu a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vizând respectarea proprietăţii asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiţii şi competenţa statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general.

Recurentul mai precizează că în cauză măsura diminuării salariului său cu 25% este o măsură contrară prevederilor art. 1 din Protocol.

Aceasta deoarece reducerea salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol - reprezintă o ingerinţă, excesivă care are ca efect privarea de o parte din salariu şi care nu este proporţională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri, invocându-se cauza Moroşanu împotriva României.

Se susţine că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcţionarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

Se mai arată că reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanţei dreptului de proprietate al oricărui funcţionar public, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestată şi a cărui revocare se solicită, este emis în temeiul şi pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, care prevăd următoarele:

"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în RON sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

(2) În situaţia în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 RON."

La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:

"(1) Prevederile art. 1 - 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010."

Angajaţii instituţiilor publice au un statut legal şi nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.

Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaţilor instituţiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010), la pct. 1 a constat că "dispoziţiile art. 1 - 8 şi cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituţionale."

Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 şi măsura contestată de reclamant, sunt în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul şi în condiţiile legii, nefiind încălcate dispoziţiile convenţiei.

În cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezenţa unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este suplinită de legiuitor care stabileşte prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se reţine faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.

S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.

În consecinţă Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport de legislaţia naţională.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acest motiv nu poate fi reţinut, deoarece aceste dispoziţii nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituţională, iar pe de altă parte nu este disproporţională în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societăţii şi protecţia unui drept fundamental al omului.

Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenţei Curţii, se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 şi 41).

Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru cauza de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de alta parte, Curtea face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

Aşadar, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate du dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.V., împotriva Sentinţei civile nr. 3033 din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1234/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs