ICCJ. Decizia nr. 1309/2012. Contencios

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1309/2012

Dosar nr. 9916/2/2010

Şedinţa publică de la 9 martie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei si Internelor şi Inspectoratul General al Politiei Române, Secţia Poliţiei Autostrăzi anularea actelor administrative atacate şi reîncadrarea pe postul şi funcţia deţinută, obligarea acestora la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi toate drepturile şi sporurile legale de care nu a beneficiat ca urmare a emiterii acestor acte.

Totodată, a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative, până la soluţionarea acţiunii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că i s-a încălcat dreptul la apărare consfinţit de Constituţia României şi reglementat în mod exclusiv ca profesie de Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat, nefiindu-i permis să fie asistat de un avocat, potrivit art. 39 din Ordinul M.A.I. nr. 400 din 29 octombrie 2004, fiind asistat doar de un poliţist.

Reclamantul a mai susţinut: nu s-au respectat prevederile art. 14 din Ordinul M.A.I. nr. 400 din 29 octombrie 2004, adăugând faptul că în actele administrative întocmite şi emise nu se regăseşte, în motivare, aplicarea acestor prevederi, în ipoteza în care s-ar putea reţine în sarcina sa vreo conduită profesională culpabilă; nu s-au respectat prevederile art. 59 alin. (8) şi (10) din Legea nr. 360 privind Statutul poliţistului şi cele ale art. 77 din Legea nr. 188/1999 a funcţionarului public, referitoare la modalitatea de sancţionare a funcţionarului public şi la dozarea sancţiunii neexistând motivare pe acest aspect.

A arătat că prin dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010, a fost sancţionat cu cea mai aspră sancţiune respectiv cu destituirea din rândurile poliţiei, iar prin ordinul emis de ministru a fost trecut în rezervă cu toate consecinţele de rigoare, Comisia de disciplină reţinând o situaţie de fapt total eronată.

În concluzie, reclamantul a susţinut că procedura cercetării disciplinare, desfăşurată de către Comisia de cercetare disciplinară împotriva lui, s-a derulat cu încălcarea drepturilor fundamentale ocrotite de Constituţia României, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului, Legea nr. 188/1999 a funcţionarului public şi O.M.I. 400/2004.

Astfel, a apreciat că nu se poate lua în discuţie o părăsire a locului de muncă, întrucât misiunea acestuia era să se îndrepte de pe tronsonul de patrulare alocat către biroul dispecerat A2 la solicitarea şefului de schimb, unde trebuia să ajungă într-un termen rezonabil, ducând la îndeplinire acest ordin.

În ceea ce priveşte obligaţia reţinerii permisului de conducere pentru neoprirea la semnalele agentului de politie, reclamantul a susţinut că nu i se poate imputa o neglijenţă datorată neverificării permiselor întrucât, pe de o parte, era în imposibilitate tehnică de a o efectua, iar pe de alta parte niciunul dintre conducătorii auto nu aveau nereguli în legătură cu permisul de conducere şi, nedescoperind nimic nelegal nu putea să ofere un document de constatare care să constate inexistenţa neregulilor.

În legătură cu reţinerea Comisiei despre împrejurarea că nu a raportat de îndată şefilor ierarhici despre faptul că a procedat la urmărirea unui autoturism înregistrat în Bulgaria al cărui conducător auto nu s-a conformat semnalului de oprire efectuat [.], reclamantul a arătat că nu este reală, nu a abuzat de calitatea sa oficială şi nu a plecat cu autoturismul proprietate personală să medieze un conflict în zona C.R., în apropierea complexului comercial Real.

Totodată, reclamantul a susţinut că activitatea sa nu se poate asimila cu o comportare necorespunzătoare la serviciu, pentru că nu a avut abateri disciplinare sau un comportament jignitor sau necuviincios la adresa cetăţenilor României, a colegilor, a şefilor, a familiei. De asemenea, nu a primit foloase necuvenite, nu a cerut alte forme de foloase materiale sau beneficii pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea activităţilor curente specifice muncii de poliţist, nu a provocat scandaluri, nu a atras prin comportamentul său oprobriul opiniei publice.

În cauză, a acordat ajutor unei persoane aflate în dificultate pe Autostrada A2, care, în plus, era şi coleg, aşa încât fapta nu poate fi asimilată cu o neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu pentru că primează sarcina profesională de a fi în slujba cetăţeanului.

În fine, reclamantul a invocat şi prevederile art. 43 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, arătând că niciuna dintre acele fapte nu sunt săvârşite de acesta, încercarea comisiei de a face trimitere în mod indirect la aceste prevederi fiind nelegală, iar actele Comisiei de disciplină şi Ordinul M.A.I. nr. 11/3874 din 24 septembrie 2010 sunt netemeinice şi, în opinia sa, lovite de nulitate pentru criticile menţionate în acţiune.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul a încălcat prevederile din fişa postului, capitolul Descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului - Activităţi de prevenire, ordinele primite de la şeful Secţiei Poliţiei Autostrăzi şi cele de la şeful de schimb, dar şi prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008, privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repaosului săptămânal; art. 112 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată; art. 100 alin. (3) lit f) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată; prevederile Dispoziţiei Direcţiei Rutiere nr. 253219 din 03 martie 2009, respectiv ale Dispoziţiei Direcţiei Rutiere nr. 253219/1 din 17 aprilie 2009; art. 36 din Dispoziţia I.G.P.R. nr. 79 din 24 septembrie 2007 şi a Planului de măsuri nr. 251383 din 31 ianuarie 2009 al Direcţiei Rutiere privind verificarea legalităţii circulaţiei pe teritoriul României a autovehiculelor înmatriculate de o autoritate străină; dispoziţiile Procedurii privind oprirea vehiculelor şi modul de acţiune în cazul neconformării conducătorului acestuia la dispoziţiile poliţistului rutier-PRO-PS/PR 06, capitolul C, subcapitolul C1 pct. 6 lit. a) şi art. 42 lit. a) din Legea nr. 360/ 2002 privind Statutul Poliţistului.

În ceea ce priveşte suspendarea actelor administrative atacate, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de lege.

Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a raportat părăsirea tronsonului de patrulare şi nu avut aprobare în acest sens, atât la data de 17/18 aprilie 2010, cât şi la data de 20 aprilie 2010, acţionând pe raza de competenţă teritorială a altei unităţi de poliţie fără a raporta în prealabil, încălcând prevederile din fişa postului, capitolul Descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului - Activităţi de prevenire, ordinele primite de la şeful Secţiei Poliţiei Autostrăzi şi cele de la şeful de schimb în acelaşi context, poliţistul a încălcat prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008 privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repaosului săptămânal care prevede că „poliţistul poate părăsi locul de muncă numai în situaţii temeinic justificate, cu acordul şefului nemijlocit, în condiţiile prevăzute de actele normative în vigoare."

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3769 din 27 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea, a anulat dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 3869 din 2 septembrie 2010, dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 4433 din 5 octombrie 2010 şi Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010.

Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâţii la reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii actelor administrative menţionate şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la data emiterii acestora până la reîncadrarea efectivă a reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În speţă, s-a reţinut părăsirea de către reclamant, la data de 17 spre 18 aprilie 2010 şi 20 aprilie 2010, a tronsonului de patrulare şi efectuarea unor acţiuni pe raza de competenţă teritorială a unei alte unităţi de poliţie fără a raporta în prealabil, manifestarea unui comportament nedeontologic şi abuziv derivând din faptul că nu a procedat la sancţionarea unui conducător auto şi de asemenea, încălcarea obligaţiei de confidenţialitate a datelor dobândite în timpul desfăşurării activităţii.

În ceea ce priveşte ziua de 17 spre 18 aprilie 2010, din perspectiva situaţiei de fapt menţionată, din probele existente la dosarul cauzei, respectiv declaraţiile martorilor, prima instanţă a reţinut că acesta a fost solicitat de către un agent de poliţie care avea competenţă în ceea ce priveşte asigurarea supravegherii acelui tronson de patrulare din punct de vedere al securităţii rutiere.

Prima instanţă a reţinut că reclamantul avea obligaţia de a informa în prealabil superiorii ierarhici asupra acestei situaţii, obligaţie neîndeplinită de către reclamant, dar va aprecia această situaţie de fapt ca fiind în contradicţie cu reţinerea abaterilor disciplinare pe care acesta le-ar fi săvârşit, în condiţiile în care deşi reclamantul este sancţionat disciplinar pentru încălcarea obligaţiei de raportare a părăsirii tronsonului de patrulare fără aprobare, i se reţine simultan şi faptul că nu a procedat la sancţionarea unui conducător auto şi a manifestat un comportament nedeontologic şi abuziv.

Or, în condiţiile în care autorităţile pârâte consideră că reclamantul trebuia să manifeste o atitudine sancţionatorie faţă de o persoană care ar fi încălcat dispoziţiile legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, se apreciază că această reţinere vine în contradicţie cu cea referitoare la părăsirea fără aprobarea şefilor ierarhici a tronsonului de patrulare.

În considerarea aceleiaşi situaţii, nu poate fi reţinută în sarcina aceleiaşi persoane o obligaţiei în sensul interzicerii unor acţiuni şi simultan neexercitarea culpabilă a unor îndatoriri care i-ar fi revenit ca urmare a unor constatări ale încălcării normelor legale pe o rază teritorială unde se susţine că aceeaşi persoană nu avea dreptul de a-şi exercita atribuţiile de serviciu.

Prima instanţă a reţinut şi faptul că în cadrul cercetării disciplinare nu a fost reţinută de către Comisie existenţa vreunor aspecte nelegale în ceea ce priveşte permisele de conducere ale conducătorilor auto implicaţi în incident, astfel încât omisiunea cercetării de către reclamant a acestora să poată fi considerată abatere disciplinară în sarcina acestuia.

Nici în ceea ce priveşte neîntocmirea de către reclamant a unor documente constatatoare a situaţiei de fapt imputabile reţinute în sarcina acestuia nu poate fi apreciată în sensul celor reţinute de către Comisia de disciplină, în condiţiile în care aceasta arată că nu avea competenţa încheierii unor asemenea documente.

Prima instanţă a reţinut, din probele administrate în cauză, că din motive obiective reclamantul nu a raportat şefilor ierarhici despre acţiunea la care a participat, respectiv faptul că staţia din dotarea poliţistului nu era funcţională.

În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate a datelor dobândite în timpul desfăşurării activităţii de către reclamant, nu s-a dovedit divulgarea de către acesta a unor elemente de natură să aducă atingere secretului profesional, singurul aspect care se impută acestuia este divulgarea numelui unei persoane, aspect ce nu poate fi circumscris dispoziţiilor art. 42 din Legea 360/2002.

În privinţa incidentului din data de 20 aprilie 2010, prima instanţă a apreciat că în mod corect s-a reţinut în sarcina reclamantului existenţa unui comportament necorespunzător funcţiei deţinute, respectiv participarea în mod nejustificat la medierea unui litigiu în privinţa căruia nu avea competenţă, chiar dacă avea cunoştinţă despre existenţa acestuia, însă nu există vreo dovadă din care să rezulte că la medierea acestui conflict reclamantul ar fi abuzat de calitatea sa oficială, caz în care nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 42 lit. b) din Legea nr. 360/2002.

Cât priveşte aspectele invocate de către reclamant în cuprinsul acţiunii referitoare la asigurarea proporţionalităţii între gravitatea abaterilor disciplinare, circumstanţele săvârşirii acestora şi sancţiunea aplicată, prima instanţă a apreciat că la individualizarea sancţiunii aplicate funcţionarului public cu statut special nu au fost avute in vedere aceste aspecte, impuse de dispoziţiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002.

Aşadar, posibilele încălcări ale obligaţiilor impuse de reglementările legale referitoare la drepturile şi îndatoririle poliţistului nu puteau fi sancţionate cu cea mai drastică dintre sancţiuni, în condiţiile în care, pe de o parte, abaterile reţinute în sarcina reclamantului sunt contradictorii, iar pe de altă parte, având în vedere că nu s-au produs consecinţe grave ale acestor eventuale abateri, circumstanţele săvârşirii faptelor şi, nu în ultimul rând, împrejurarea că pe parcursul unei activităţi desfăşurate în cadrul poliţiei pe o durată de 15 ani reclamantul nu a mai fost niciodată sancţionat.

Concluzionând, prima instanţă a reţinut că vinovăţia reclamantului nu a fost în mod cert stabilită în raport cu situaţia de fapt, iar pe de altă parte sancţiunea a fost greşit individualizată.

3. Recursul declarat în cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii I.G.P.R. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile cu caracter general ale art. 304¹ C. proc. civ.

Recurenţii susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii arată că Dispoziţia de sancţionare reprezintă un act administrativ, astfel că una din principalele sale caracteristici este aceea că a fost întocmită în executarea legii, ceea ce îi conferă prezumţia relativă de legalitate şi temeinicie iar orice critică din partea reclamantului adusă acestei dispoziţii trebuie dovedită prin mijloacele legale de probă avute la îndemână, conform principiului de drept exprimat prin adagiul latin „actori incumbit probatio”.

Se arată că a fost reţinută în mod greşit situaţia de fapt, pe baza afirmaţiilor reclamantului, nesusţinute prin nici un mijloc de probă iar abaterile prevăzute în actele administrative au fost săvârşite în modalitatea consemnată în conţinutul acestora, aşa cum s-a motivat la fondul cauzei prin întâmpinare.

O critică distinctă vizează individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate.

Sub acest aspect se arată că la dispunerea sancţiunii „destituirea din poliţie” s-au avut în vedere caracterul şi gravitatea faptelor gradul de vinovăţie stabilit de cercetarea disciplinară, activitatea desfăşurată anterior, numărul mare al abaterilor disciplinare, subliniind faptul că legea nu prevede obligaţia sancţionării graduale a persoanelor care au săvârşit sancţiuni disciplinare.

Mai mult la data de 01 octombrie 2000, agentul de poliţie a fost sancţionat disciplinar pentru neglijenţă şi lipsa de preocupare în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, sancţiunea aplicată fiind „consemnare 3 zile” conform prevederilor Legii nr. 80/1995, aplicabile la acel moment.

3. Apărarea intimatului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că în mod corect, prima instanţă interpretând şi analizând coroborat întreg materialul probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia ca nu s-au confirmat abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa iar sancţionarea aplicată nu a fost dozată corespunzător.

Intimatul-reclamant reia toate motivele de nelegalitate şi situaţia de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată iar cu privire la sancţiunea menţionată în motivele de recurs arată că a fost sancţionat în anul 2000, în urmă cu 11 ani cu sancţiunea consemnării când era angajat în cadrul jandarmeriei sancţiune dictată unui întreg detaşament de jandarmi.

În concluzie, susţine că aplicarea cele mai grave dintre sancţiunile disciplinare aplicabile poliţiştilor, nu se justifică în raport cu împrejurările concrete ale pretinselor abateri iar pentru a se lua o astfel de sancţiune, Comisia de disciplină a reţinut în mod vădit neîntemeiat o situaţie de fapt total eronată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor formulate a apărărilor cu privire în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 304¹ C. proc. civ., În alta Curte constată că se impune modificarea parţială a acesteia în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Intimatul-reclamant N.I.G. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, Dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 3869 din 2 septembrie 2010, dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 4433 din 5 octombrie 2010 şi Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 de sancţionare cu destituirea din poliţie şi respectiv de încetare a raporturilor de serviciu.

Astfel, prin Dispoziţia Inspectorului general al Poliţiei Române nr. 3869 din 02 septembrie 2010, agentul şef de poliţie N.I.G. a fost sancţionat disciplinar cu „destituirea din poliţie".

Împotriva acestei dispoziţii, poliţistul a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Ordinul M.A.I. nr. 11/3874 din 24 septembrie 2010.

Prin Dispoziţia Inspectorului general al Poliţiei Române nr. 4433 din 05 octombrie 2010. agentului şef de poliţie N.I.G. i-au încetat raporturile de serviciu cu unitatea, ca urmare a sancţionării sale cu destituirea din poliţie.

În partea expozitivă a actului administrativ sancţionator sunt arătate abaterile pentru care s-a luat măsura disciplinară extremă, cea de destituire din poliţie.

Instanţa de fond a argumentat soluţia de admitere a acţiunii dintr-o dublă perspectivă, reţinând că vinovăţia reclamantului nu a fost cert stabilită în raport cu situaţia de fapt iar pe de altă parte posibilele încălcări ale obligaţiilor impuse de reglementările legale referitoare la drepturile şi îndatoririle poliţistului nu puteau fi sancţionate cu cea mai drastică dintre sancţiuni,apreciind că deşi sancţiunea a fost greşit individualizată nu se poate substitui autorităţii publice în aplicarea sancţiunii.

Contrar opiniei Curţii de apel, Înalta Curte constată că poate realiza ea însăşi individualizarea sancţiunii disciplinare în virtutea contenciosului de plină jurisdicţie pe care îl realizează dar şi a dispoziţiilor exprese ale art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora:

„Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

În ceea ce priveşte abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, aşa cum sunt menţionate în actele administrative contestate, într-adevăr nu poate fi exclusă vinovăţia acestuia în condiţiile în care a părăsit tronsonul de patrulare fără aprobarea şefilor ierarhici şi, pe de altă parte, nu a procedat la sancţionarea unui conducător auto şi a manifestat un comportament nedeontologic funcţiei publice cu care a fost investit sau cu depăşirea atribuţiilor de serviciu la data de 20 aprilie 2010 neaducând argumente pertinente şi probe pentru care a avut o astfel de conduită.

Pentru existenţa abaterii disciplinare este necesar şi suficient ca poliţistul să încalce prevederile legale, fără ca faptele pe care ar fi trebuit să le verifice să fi şi produs consecinţe juridice aşa cum susţin recurenţii-pârâţi.

Mai mult pe parcursul cercetării disciplinare intimatul-reclamant nu a formulat apărări în combaterea acuzaţiilor formulate prin actele întocmite de intimaţi recunoscând faptele reţinute în sarcina sa.

Este adevărat că în cuprinsul acţiunii a contestat situaţia de fapt, arătând că nu i s-a acordat posibilitatea să fie asistat de un avocat, situaţie contrazisă de procesul verbal de prezentare a conţinutului actului de sesizare semnat de poliţistul cercetat, respectiv de reclamant la data de 12 iulie 2010.

De altfel şi prima instanţă a reţinut parţial că în privinţa incidentului din data de 20 aprilie 2010 reclamantul a manifestat un comportament necorespunzător funcţiei deţinute, respectiv participarea sa la medierea unui litigiu în privinţa căruia nu avea competenţa, însă apreciază că nu s-a dovedit faptul că ar fi abuzat de calitatea sa oficială. Aceste ultime argumente nu pot fi avute în vedere pentru înlăturarea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa deoarece reclamantul a acţionat pe raza de competenţă teritorială a altei unităţi de poliţie fără a raporta acest aspect în prealabil, neavând motive justificate pentru această misiune, încălcând în acest fel atribuţiile din fişa postului şi prevederile art. 12 din Ordinul M.A.I. nr. 577/2008 privind programul de lucru al poliţiştilor.

În raport de considerentele expres, Înalta Curte reţine că, într-adevăr recurenţii au probat existenţa abaterilor disciplinare în sarcina intimatului, dar în acelaşi timp se constată că este justă concluzia fondului în sensul că sancţiunea aplicată este prea severă în raport de criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute în art. 59 Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului şi art. 14 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, care dispune că:

Sancţiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente:

a) caracterul şi gravitatea faptei comise;

b) activitatea desfăşurată anterior:

c) împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârşită;

d) cauzele si consecinţele acesteia;

e) gradul de vinovăţie;

f) preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise;

g) conduita poliţistului în perioada cercetării disciplinare.

Astfel, se constată faptul că pe parcursul cercetării disciplinare poliţistul cercetat a avut o atitudine sinceră, cooperantă, are o vechime de 15 ani, în profesie. Împrejurările în care s-au comis abaterile disciplinare şi lipsa consecinţelor juridice care, chiar dacă nu înlătură existenţa abaterii disciplinare în sine constituie criterii ce pot fi avute în vedere la individualizarea sancţiunii şi argumente în plus pentru aplicarea unei sancţiunii mai uşoare.

Ca urmare, în virtutea contenciosului de plină jurisdicţie, Înalta Curte apreciază că poate realiza la individualizarea sancţiunii disciplinare, prin aplicarea intimatului-reclamant a sancţiunii prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. reţinând și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 se vor admite recursurile şi se va modifica sentinţa în parte în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de M.A.I. şi I.G.P.R. – Secţia Poliţiei Autostrăzi împotriva sentinţei nr. 3769 din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamantul N.G.I.G.

Modifică dispoziţiile nr. 3869 din 2 septembrie 2010 şi nr. 4433 din 5 octombrie 2010 ale I.G.P.R. în Ordinul M.A.I. nr. II/3874 din 24 septembrie 2010 în ceea ce priveşte sancţiunea destituirii reclamantului din poliţie pe care o înlocuieşte cu sancţiunea amânării promovării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de 3 ani.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1250/2012. Contencios. Conflict de...		ICCJ. Decizia nr. 1365/2012. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: