ICCJ. Decizia nr. 1314/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1314/2012
Dosar nr. 5348/2/2007
Şedinţa publică de la 4 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, în calitate de expropriator, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
1) desfiinţarea Deciziei nr. 57 din 26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor, conform Legii nr. 33/1994;
2) exproprierea întregului imobil (teren şi construcţii) din sector 1, Bucureşti aflat în proprietatea sa;
3) acordarea despăgubirilor pentru exproprierea imobilului mai sus indicat, astfel:
a) pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 94,39 mp şi construcţie în suprafaţă utilă de 51,53 mp solicită preţul pieţii de 400.000 Euro la cursul de la data introducerii acţiunii, în care sunt incluse şi îmbunătăţirile imobilului;
b) solicită daune pentru expropriere, conform Legii nr. 33/1994, în cuantum de 300.000 Euro, în care se includ şi prejudiciile provocate de rezilierea contractului de închiriere încheiat cu SC B.F. SRL;
c) evaluează prejudiciile morale provocate de expropriere, precum şi de atitudinea expropriatorului înainte şi după existenţa Hotărârii nr. 160/2006 emisă de CGMB pentru aprobarea exproprierii la 500.000 Euro, ţinând cont şi de încercările nelegale, repetate ale pârâtei de sistare a furnizării apei potabile şi ale altor utilităţi;
d) solicită despăgubiri de 100.000 de Euro pentru prejudiciile aduse construcţiei provocate prin începerea demolării trotuarului din dreptul imobilului aflat în litigiu, şi datorită nerespectării normelor de organizare a şantierului care, datorită vibraţiilor produse de maşinăria de spart asfaltul, a provocat crăparea pereţilor imobilului aflat în proprietatea sa, care face obiectul exproprierii.
4. Solicită suspendarea deciziei atacate; cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de expropriere a întregului imobil şi de acordare de despăgubiri pe cale de contestaţie, iar pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei şi a cererii de suspendare a Deciziei nr. 56 din 26 iunie 2007.
Pe parcursul procesului, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160/2006.
Prin încheierea din 06 februarie 2008, instanţa a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de pârât, iar în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul către Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă.
Prin sentinţa nr. 1597 din 20 mai 2008 - devenită irevocabilă - această ultimă instanţă a respins excepţia de nelegalitate ca fiind rămasă fără obiect, întrucât Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a anulat H.C.G.M.B. nr. 160/2006, astfel că obiectul excepţiei de nelegalitate nu mai este în fiinţă.
La termenul de judecată din data de 17 iunie 2009, reclamanta şi-a modificat acţiunea în sensul că a solicitat:
- să se constate nelegalitatea deciziei atacate şi a exproprierii sale, având în vedere că decizia a fost emisă în temeiul H.C.G.M.B. nr. 160/2006, care a fost anulată prin sentinţa nr. 1176 din 09 aprilie 2008, rămasă irevocabilă;
- acordarea daunelor materiale în cuantum de 300.000 Euro, echivalentul în lei, cu luarea în considerare a faptului că a fost supusă aplicării unui act administrativ nelegal;
- acordarea daunelor materiale de 100.000 Euro, echivalentul în lei, pentru deteriorările suferite de imobilul său prin începerea demolărilor şi a construirii pasajului, care au afectat grav structura de rezistenţă a imobilului aflat în proprietatea sa, astfel încât i-a fost diminuată valoarea de piaţă, bunul fiind în pericol de prăbuşire;
- acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 de Euro, în contextul în care reclamanta susţine că a suferit leziuni psihice provocate de suspendarea unei proceduri ilicite de expropriere prin promovarea unor măsuri nelegale şi abuzive de preluare forţată a proprietăţii sale.
Prin sentinţa nr. 4478 din 23 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis, în parte, acţiunea completată şi precizată, a anulat Decizia nr. 56 din 26 iunie 2007 emisă de pârâtă, prin Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor, precum şi propunerile de expropriere şi a respins în rest acţiunea completată şi precizată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, lipsa de fundament legal a pretenţiilor solicitate ţine de fondul cauzei, iar pe de altă parte, prin cererea modificatoare reclamanta nu a mai solicitat exproprierea întregului său imobil şi acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în discuţie, ci pretenţii de altă natură.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 33/1994.
În plus, prima instanţă a luat în considerare sentinţa nr. 1176 din 09 aprilie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost anulată Hotărârea C.G.M.B. nr. 160 din 06 iulie 2006.
în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă, curtea de apel a constatat că aceasta nu le-a dovedit în mod corespunzător, deşi avea o asemenea obligaţie, conform art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamanta B.V., care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor materiale în cuantum de 700 Euro pe lună, de la data rezilierii contractului până la data pronunţării acestei hotărâri, precum şi a daunelor morale, în cuantumul apreciat de instanţa de control judiciar, ca şi reparaţia echitabilă a abuzurilor la care a fost supusă.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta susţine că imobilul aflat în proprietatea sa a fost închiriat unei societăţi comerciale, care avea stabilit un punct de lucru, respectiv o farmacie.
În esenţă, recurenta menţionează că această firmă nu a mai primit de la expropriator autorizaţie de funcţionare, fiind somată să elibereze casa, întrucât urmează să fie demolată.
În altă ordine de idei, recurenta afirmă că a dovedit că pe Şoseaua Orhideelor a fost închisă circulaţia, astfel încât societatea în discuţie nu mai înregistra vânzări la acest punct de lucru, aşa încât nu mai avea niciun interes să mai menţină respectivul contract de închiriere.
În opinia recurentei, faptul că primăria a transmis SC A.N. SA confirmarea necesară în vederea rezilierii contractelor de apă potabilă şi canalizare la 3 zile după rezilierea contractului nu face decât să ateste împrejurarea că autoritatea publică locală efectua deja toate demersurile necesare demolării, deşi procedura de expropriere nu era finalizată.
În aceste condiţii, recurenta consideră că este îndreptăţită să primească despăgubiri care constă în valoarea contractului de închiriere de la data rezilierii şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, precum şi daunele morale, având în vedere că s-a început construirea şi s-a blocat folosinţa imobilului său în mod nelegal.
În acest sens, Primăria a efectuat demersuri pe care nu avea dreptul să le facă decât după finalizarea exproprierii. În urma cererilor autorităţii publice locale de reziliere a contractelor de furnizare a utilităţilor, acestea din urmă au şi fost sistate, iar recurenta a fost nevoită să facă demersuri la furnizorii de utilităţi în vederea reluării acestora.
Analizând sentinţa atacată, în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului, ca nefondat.
Hotărârea recurată a reţinut corect situaţia de fapt în baza materialului probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată, astfel că nu sunt întrunite cerinţele legale în vederea modificării sau casării sentinţei.
În primul rând, instanţa de control judiciar constată faptul că recurenta nu a adus veritabile critici hotărârii contestate, ci a făcut o serie de afirmaţii în legătură cu fondul pricinii deduse judecăţii.
În altă ordine de idei, trebuie remarcat faptul că, din punct de vedere procedural, recurenta a nesocotit dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 316 C. proc. civ., potrivit cărora în recurs nu se pot face cereri noi.
Or, recurenta-reclamantă din prezenta cauză a solicitat în această cale extraordinară de atac acordarea unor daune materiale în cuantum de 700 Euro pe lună, de la data rezilierii contractului de închiriere şi până la data pronunţării deciziei din recurs.
În această situaţie, Înalta Curte nu poate primi această nouă cerere în faza recursului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte punctele de vedere eximate de judecătorul fondului cu ocazia analizării excepţiei de inadmisiblitate invocate de pârâtă prin întâmpinare, întrucât acestea sunt corecte.
În plus, şi soluţia dată de magistrat fondului cererii de chemare în judecată este legală, nefiind vorba de o greşită aplicare şi interpretare a legii – caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – aşa cum susţine recurenta.
Aşa cum s-a prezentat anterior, în principal, a fost vorba despre anularea Deciziei nr. 56 din 26 iunie 2007 emisă de intimata-pârâtă prin Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor, prin care a fost respinsă întâmpinarea depusă de B.V., în baza Legii nr. 33/1994 (fila 3 I dosar fond).
În acest context, nu trebuie ignorat art.1 din această reglementare, potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauza de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
De asemenea, art. 3 din Legea nr. 33/1993 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că instanţele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi.
În plus, trebuie menţionat faptul că pretenţia reclamantei în legătură cu constatarea nelegalităţii exproprierii sale vizează de fapt anularea propunerilor de expropriere.
Totodată, în urma analizării prevederilor normative individualizate mai sus, Înalta Curte constată ca şi prima instanţă faptul că soarta juridică a actelor efectuate în cadrul procedurii reglementate în capitolul III din Legea nr. 33/1994 (respectiv, „măsuri premergătoare exproprierii”) –în categoria cărora sunt incluse decizia nr. 56/2007 şi propunerile de expropriere – este condiţionată de aceea a actului prin care se declară utilitatea publică.
Sub acest aspect, trebuie indicată sentinţa nr. 1176/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, (rămasă irevocabilă), prin care a fost anulată Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160 din 6 iulie 2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local „Pasaj Denivelat Superior Basarab”, în zona Bd. Nicolae Titulescu –Şos. Orhideelor – Intersecţia Calea Plevnei - Calea Giuleşti - Şos. Grozăveşti, sector 1 Bucureşti ( a se vedea sentinţa de la filele 38 – 45 din dosarul de fond).
Din cele expuse anterior rezultă că, în speţa de faţă, operează principiul resoluto iure dantis, resdolvitur ius accipientis; cu alte cuvinte, anularea actului prin care a fost declarată o lucrare de utilitate publică atrage după sine şi anularea unei decizii de respingere a întâmpinării şi a propunerilor de expropriere, astfel cum au fost comunicate reclamantei-recurente prin actul depus la filele 27 – 28 I dosar fond.
În altă ordine de idei, nici pretenţiile recurentei care constau în acordarea unor despăgubiri materiale şi morale nu sunt întemeiate.
Astfel, în privinţa daunelor de ordin material în sumă de 300.000 Euro, Înalta Curte constată că partea în cauză s-a referit doar la închiderea spaţiului comercial pe care îl închiriase, în condiţiile în care rezilierea contractului de închiriere a intervenit ca urmare a demarării procedurii de expropriere (a se vedea acţiunea modificatoare).
Însă, întregul material probator administrat în cauză demonstrează suma de 700 Euro pe lună, pe care o plătea chiriaşul numitei B.V.
De asemenea, actele depuse de recurenta-reclamantă nu dovedesc închiderea spaţiului comercial, întrucât a început procedura de expropriere, dar şi un raport de cauzalitate între această procedură şi rezilierea contractului de închiriere.
Sub acest aspect trebuie relevat conţinutul contractului de închiriere şi al actului adiţiona ( a se vedea filele 32- 33 dosar fond).
Astfel, art. III alin. (2) din actul iniţial arată că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, modificarea sau rezilierea înainte de termenul prevăzut a contractului de închiriere se poate face numai cu acordul scris al părţilor, iar în lipsa acestuia prin hotărâre a instanţei de judecată.
Pe de altă parte, actul adiţional stipulează că chiria lunară este de 700 Euro, iar termenul de închiriere este de 5 ani, cu începere de la data de 1 octombrie 2005 până la data de 1 octombrie 2010.
În plus, din actul aflat la fila 54 dosar fond – prezentat de reclamantă – reiese faptul că rezilierea a avut loc la data de 1 mai 2007.
Totodată, înscrisul de la fila 37 dosar fond atestă confirmarea intimatei-pârâte în privinţa acţiunii de reziliere a contractelor de furnizare a serviciilor de apă la data de 4 mai 2007.
Aşadar, rezilierea contractului de închiriere a intervenit anterior procedurii de expropriere.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la acordarea daunelor materiale de 100.000 Euro pentru deteriorările suferite la imobilul ce trebuia demolat datorită construirii pasajului, Înalta Curte consideră că recurenta nu a demonstrat nici existenţa vreunei deteriorări şi nici vreun raport de cauzalitate între deteriorări şi faptele autorităţii publice locale.
În acest context, amintim faptul că, la termenul din 14 octombrie 2009, reclamanta a renunţat la administrarea probei cu expertiză de specialitate pentru stabilirea deteriorării imobilului ca urmare a măsurilor de expropriere, evaluarea prejudiciilor şi constatarea condiţiilor materiale de acces la imobilul aflat în discuţie şi care au dus la rezilierea contractului de închiriere.
În plus, reclamanta nu a administrat alte probatorii (interogatoriu sau proba testimonială).
De asemenea, Înalta Curte consideră că nu trebuie acordate daune morale recurentei.
De altfel, actele atacate în speţa de faţă au fost emise în cadrul unei proceduri legale, însă, ulterior, anularea lor s-a dispus ca urmare a anulării H.C.G.M.B. prin care s-a declarat de utilitate publică o anumită lucrare.
În plus, exproprierea nu s-a realizat, în condiţiile în care, în întâmpinare, partea în discuţie a specificat că nu este de acord cu exproprierea.
Prin urmare, instanţa de control judiciar consideră că recurenta-reclamantă a dobândit satisfacţie deplină prin anularea actelor aflate în litigiu.
În concluzie, în raport de cele menţionate anterior, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.V. împotriva sentinţei nr. 4478 din 23 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1371/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
