ICCJ. Decizia nr. 1371/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1371/2012
Dosar nr. 86/39/2011
Şedinţa publică de la 15 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Reclamanta F.C. a chemat în judecată Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparţinut cultelor Religioase din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă, restituirea în natură a suprafeţei de teren liber de construcţii situată în Fălticeni, judeţul Suceava, acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de construcţii şi să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi pentru construcţia veche existentă în momentul preluării abuzive.
Prin „Precizarea de acţiune” din data de 28 februarie 2011 reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă şi să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi pentru construcţia veche, existentă la momentul preluării abuzive.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la solicitarea sa de a i se restitui în natură imobilul din Fălticeni, judeţul Suceava, prin Decizia nr. 592/2005 Comisia Specială de Retrocedare a dispus restituirea acestuia cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, întrucât terenul era afectat unor activităţi de interes public din învăţământ.
Municipiul Fălticeni a atacat această decizie, astfel că prin Sentinţa civilă nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1425/2008 a fost anulată Decizia nr. 592/2005, Comisia Specială de Retrocedare.
Ulterior hotărârilor judecătoreşti menţionate, Comisia specială de retrocedare a emis Decizia nr. 2378/2010.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 192 din 10 mai 2011 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat în parte Decizia nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă în sensul că:
- a admis cererea de retorcedare sub forma măsurilor reparatorii în echivalent a imobilului „construcţie” preluat abuziv şi situat în Fălticeni;
- a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a F.C. pentru a beneficia de prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 şi de despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 6.341,71 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului litigios precum şi a preluării abuzive în temeiul Decretului nr. 176/1948.
A mai reţinut că restituirea în natură nu mai este posibilă, aspect stabilit irevocabil prin sentinţa nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1425/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 este eronată şi contravine scopului şi spiritului acestui act normativ, lipsindu-l de eficienţă.
Referitor la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul în construcţie s-a reţinut că aceasta se va acorda potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta urmând să parcurgă procedura prevăzută de acest act normativ.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care reprezintă legea specială în materie.
Potrivit acestui act normativ, cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, sunt expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul acestuia, iar printre acestea nu se află şi cazul bunurilor imobile care, ulterior momentului preluării abuzive, au suferit adăugiri de peste 50%, transformându-se în imobile noi, în raport cu cele preluate abuziv.
În opinia recurentei, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, apreciată ca fiind conformă cu prevederile Constituţiei, de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 837/2009, nu se poate dispune restituirea în natură sau echivalent pentru astfel de imobile construcţie, ci doar despăgubiri pentru terenul aferent.
În altă ordine, se aduc critici sentinţei recurate şi în ceea ce priveşte greşita sa obligare la cheltuieli de judecată, fără a se face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată sub toate aspectele, combătând criticile din calea de atac.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior prin art. 1 al Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010, Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, referitoare la restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situate în mun. Fălticeni, judeţul Suceava, constatându-se calitatea de imobil nou a construcţiei în înţelesul prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.
Potrivit art. 2 al aceleiaşi decizii, s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, propunându-se acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 7.910 m.p. pe care se află clădirea.
Susţinerea recurentei din cuprinsul cererii de recurs potrivit căreia reclamantei i se cuvin despăgubiri doar pentru teren nu şi pentru construcţie, este nefondată.
Conform art. 1 din titlul VII din Legea nr. 247/ 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „Prezenta lege reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordarea despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea O.U.G. nr. 94/2000”.
Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „sunt imobile, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor. Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat”, iar la pct. 6 din Normele metodologice la art. 1 este explicată noţiunea de „imobil nou”.
Din economia art. 1 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/ 2005, cât şi art. 1 alin. (1), (3) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi din cuprinsul Normelor metodologice de punere în aplicare a acestui act normativ rezultă că imobilele aflate în situaţia descrisă în cuprinsul acestui articol, se retrocedează foştilor proprietari, iar în condiţiile în care nu sunt întrunite cerinţele pentru restituirea în natură se acordă despăgubiri, acest act normativ înscriindu-se în categoria actelor normative reparatorii.
Cum calitatea de „imobil nou” a clădirii în litigiu nu a fost contestată, aceasta nefiind retrocedată, este evident că se impuneau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit dispoziţiilor legale prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi O.U.G. nr. 94/2000 menţionate anterior, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a prevăzut nicio normă expresă prin care să înlăture de la măsuri reparatorii construcţiile care se încadrează în categoria „imobile noi”, astfel cum a făcut-o în mod expres în cazul construcţiilor demolate sau celor care au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, criticile recurentei sub aceste aspecte sunt nefondate, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată şi neaplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că şi aceasta este nefondată, întrucât se justifică acordarea acestor cheltuieli în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar cuantumul acestora nu este nejustificat cu atât mai mult cu cât cererea reclamantei a fost admisă.
De asemenea, dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. conferă judecătorului dreptul de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată doar în cazuri bine justificate, ori în situaţia de faţă nu au fost dovedite astfel de situaţii şi nici nu se justifică micşorarea onorariului de avocat în raport de valoarea pricinii şi munca îndeplinită.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată şi la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva Sentinţei civile nr. 192 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la 5.398,59 RON cheltuieli de judecată către intimata F.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1314/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1399/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
