ICCJ. Decizia nr. 1295/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1295/2012
Dosar nr. 644/33/2011
Şedinţa publică de la 9 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în faţa primei instanţe
prin încheierea din data de 11 aprilie 2011 pronunţată în dosarul nr. 10058/84/2010, Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, a învestit în primă instanţă Curtea de Apel Cluj cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de reclamantul O.L.A..
În motivarea excepţiei, reclamantul a arătat că H.G. nr. 281/1993 s-a emis în baza Legii salarizării nr. 14/1991, dar încalcă şi este în contradicţie cu prevederile acestei legi, precum şi cu prevederile Constituţiei, O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 53/2003, O.U.G. 115/2004 şi Convenţiei Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca nefondată.
Pârâtul Spitalul judeţean de Urgenţă Zalău a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei de nelegalitate.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, prin care a invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, iar pe fond a cerut respingerea acesteia ca nefondată, cerere de intervenţie încuviinţată în principiu de către instanţă.
2. Hotărârea primei instanţe.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 590 din 19 octombrie 2011, a admis excepţia invocată de reclamant şi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, respingând cererea de intervenţie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în interesul Guvernului României. G.H.G.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză este admisibilă, indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuţie.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu există nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, în privinţa celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993.
Astfel, a constatat că prin textul în discuţie se stabileşte o măsură discriminatorie faţă de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiaşi articol 19 alin. (2), se prevede că, în ipoteza cumulului de funcţii, salarizarea corespunzătoare funcţiei didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învăţământ şi gradul didactic obţinut.
În acelaşi timp, pentru personalul medico-sanitar, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat stabilesc salariul la nivelul de bază al postului prin cumul şi nu la nivelul echivalent al postului ocupat în condiţii normale.
Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că prin hotărârea de guvern s-a introdus un sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii, contrar prevederilor constituţionale şi normelor legale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, care recunoşteau dreptul la salarizare în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii.
În acest sens, a făcut referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, art. 1 din Legea nr. 14/1991, art. 1 din Legea nr. 2/1991, art. 19 lit. b) din Legea nr. 10/1972, Codul muncii şi art. 88 din Legea nr. 10/1971.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
Recurentul-intervenient a reiterat apărarea invocată şi în faţa primei instanţe, privind inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate în raport cu data emiterii hotărârii de guvern, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi de împrejurarea abrogării actului administrativ prin Legea nr. 330/2009.
Ambii recurenţi au criticat sentinţa sub aspectul netemeiniciei soluţiei pronunţate, întrucât Curtea de apel a verificat legalitatea actului administrativ în litigiu prin raportare la evenimente legislative ulterioare, O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 53/2003, şi nu faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii H.G. nr. 281/1993.
Recurenţii au susţinut şi faptul că această hotărâre a fost emisă în baza prevederilor Legii salarizării nr. 14/1991, lege prin care a fost stabilit cadrul general al sistemului de salarizare în România, iar pe durata aplicării acesteia nu au fost înregistrate obiecţii de neconstituţionalitate, aşa încât, în speţă, nu poate fi vorba despre motive de nelegalitate a prevederilor atacate în cauză, ci doar de aplicarea greşită a acestora
4. Apărarea intimaţilor-reclamanţi.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul – reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Excepţia de nelegalitate vizează nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993.
1.1 Cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate.
În speţă, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului-intervenient, potrivit căreia nu poate fi verificată pe calea excepţiei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 legalitatea unui act administrativ normativ emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi este în sensul că, pe calea excepţiei de nelegalitate, nu pot fi atacate acte administrative cu caracter individual emise anterior datei intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ, 1 ianuarie 2005, dar pot fi analizate actele administrative cu caracter normativ, indiferent de data emiterii şi publicării lor, având în vedere prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată oricând.
De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea recurentului-intervenient în sensul că nu poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate H.G. nr. 281/1993, întrucât actul a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009.
Curtea de apel a reţinut astfel în mod justificat că poate cenzura legalitatea hotărârii de guvern, chiar dacă era abrogată la data invocării excepţiei de nelegalitate, având în vedere că abrogarea nu produce efecte în privinţa legalităţii actului, ci doar referitor la momentul până la care acesta produce efecte juridice.
Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate.
Obiectul excepţiei de nelegalitate vizează nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II a din H.G. nr. 281/1993.
Criticile aduse sentinţei atacate de cei doi recurenţi sunt fondate cu privire la temeinicia soluţiei de admitere a acestei excepţii.
Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă şi nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
În speţă, actele normative în raport cu care s-a invocat iniţial nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 de către reclamant sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.
H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza şi în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conţine dispoziţii contrare actului normativ susmenţionat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.
Legea nr. 14/1991 conţine dispoziţii imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităţilor bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcţii, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.
Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unităţi de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, unităţi sanitare şi de asistenţă socială, de cultură şi alte unităţi finanţate de la bugetul naţional,inclusiv în situaţia cumulului de funcţii de către persoanele din aceeaşi unitate.
În hotărârea atacată sunt avute în vedere prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepţie.
Or, nu se poate susţine nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge ca nefondată excepţia de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant şi va admite cererea de intervenţie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei nr. 590 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge excepţia de nelegalitate a art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 invocată de reclamant şi admite cererea de intervenţie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Contencios → |
|---|
