ICCJ. Decizia nr. 1399/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1399/2012
Dosar nr. 7453/2/2010
Şedinţa de la 15 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18 mai 2007, Societatea Naţională de T.F.C. C.F.R. C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a emite un act administrativ fiscal, urmare a cererii de restituire înregistrată sub nr. 30 din 13, 10, 27 noiembrie 2006; să oblige pârâta să-i restituie suma de 47.761.564 lei reprezentând obligaţii datorate faţă de bugetul general consolidat al statului, scutite la plată, conform prevederilor art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005, care au fost compensate cu T.V.A. de rambursat; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 544.541 lei reprezentând accesorii aferente obligaţiilor scutite la plată în conformitate prevederile art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 511/2004, pentru lunile aprilie-mai 2005, care au fost compensate de către pârâtă cu T.V.A. de rambursat aferentă lunii iunie 2005.
La data de 16 iulie 2007 reclamanta, printr-o acţiune separată, formulată în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 5173/2/2007, a solicitat instanţei de judecată anularea deciziei nr. 734883 din 08 iunie 2007 privind soluţionarea contestaţiei sale împotriva măsurilor dispuse de autoritatea pârâtă prin dispoziţia nr. 733737 din 23 martie 2007, anularea acestei dispoziţii în privinţa masurilor dispuse, după cum urmează:
1.Stornarea din evidenţele contabile ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a soldurilor creditoare negative existente în balanţa de verificare încheiată la data de 31 decembrie 2005, respectiv suma de 47.811.714 lei.
2.Diminuarea pierderii fiscale a anului 2004 cu suma de 467.831 lei, aferentă înregistrărilor contabile ale Regionalei de T.F.C. Cluj;
3.Diminuarea pierderii fiscale a anului 2004 cu suma de 527.500 lei, aferentă înregistrărilor contabile ale Regionalei de T.F.C. Craiova.
La data de 27 februarie 2008 Curtea a admis cererea reclamantei şi a dispus disjungerea capătului 3 din cererea ce a format obiectul dosarului nr. 5173/2/2007 şi conexarea capetelor 1 şi 2 din această cerere la dosarul nr. 3635/2/2007.
Prin cererea modificatoare din data de 11 iunie 2007, reclamanta a renunţat la capătul 1 din cererea introductivă de instanţă, respectiv constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a emite un nou act administrativ fiscal, urmare cererii de restituire nr. 30 din 13, 10, 27 noiembrie 2006, faţă de împrejurarea că pârâta a emis actul nr. 74873 din 09 mai 2007, prin care a exprimat refuzul explicit de soluţionare a acestei cereri.
2.Hotărârea Curţii de Apel.
Prin sentinţa nr. 4696 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de T.F.C. - C.F.R. C. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în primul ciclu procesual prin sentinţa nr. 2694 din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă cererea reclamantei SC Societatea Naţională de T.F.C. C.F.R. C. SA, ca neîntemeiată.
Reclamanta a formulat cerere de completare a sentinţei, motivat de împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat petitului referitor la anularea deciziei nr. 734883 din 08 iunie 2007.
Prin sentinţa nr. 2495 din 10 iunie 2009 a fost respinsă ca neîntemeiată şi această cerere.
Împotriva acestor sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 1589 din 19 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul şi a casat hotărârea, trimiţând dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de control a reţinut că prima instanţă nu a supus analizei de legalitate actul nr. 74873 din 9 mai 2007 şi nici legalitatea refuzului privind restituirea obligaţiilor compensate din T.V.A. de rambursat prin raportare la art. 14 din O.U.G. nr. 66/2005 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2005, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005 şi la art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 511/2004.
Omisiunea pronunţării asupra unui capăt de cerere, ce formează obiectul cererii de completare, nu se poate soluţiona distinct de acţiunea principală şi urmează a fi judecate împreună, cu ocazia reluării judecăţii de prima instanţă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 august 2010.
Din actele si lucrările dosarului, instanţa a reţinut că atât cererea reclamantei privitoare la obligarea pârâtei la restituirea sumei de 47.761.564 lei, reprezentând obligaţii datorate faţă de bugetul general consolidat al statului, cât şi capătul de cerere privind anularea măsurii dispuse de pârâtă, relative la stornarea din evidentele contabile ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a soldurilor creditoare negative existente în balanţa de verificare, încheiată la data de 31 decembrie 2005, respectiv suma de 47.811.714 lei, impun o abordare comună, în raport de motivarea reclamantei şi faţă de caracterul accesoriu al cererii.
În acest sens, instanţa a reţinut că prin dispoziţiile art. 113 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, forma în vigoare la momentul formulării cererii reclamantei, sunt reglementate cazurile de restituire a unor sume la cerere, adresată organului fiscal, iar reclamanta nu justifică incidenţa niciuneia dintre ipotezele legii.
În cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei restituirea unor sume reprezentând obligaţii la bugetul de stat consolidat pentru perioada ianuarie-iulie 2005, compensate cu taxa pe valoarea adăugată de rambursat, conform decontului aferent perioadei noiembrie-decembrie 2004, ianuarie-martie 2005 şi iunie 2005, iar nu a unora plătite, conform ipotezelor de la lit. a)şi e) ale articolului anterior citat.
Instanţa a reţinut că reclamanta a criticat decizia pârâtei de compensare a acestor sume, în considerarea împrejurării că C.F.R. nu a avut calitatea de debitor pentru sumele reţinute de organul fiscal ca fiind datorate la bugetul de stat, fiind scutite la plată, conform prevederilor art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005.
Însă reclamanta nu a înţeles să atace notele de compensare întocmite de pârâtă şi comunicate societăţii, prin adresele nr. 4259 din 29 martie 2005, nr. 4498 din 05 aprilie 2005, nr. 4456 din 11 mai 2005, nr. 6077 din 30 mai 2005 şi nr. 23111 din 10 octombrie 2005.
Instanţa a concluzionat că prin necontestarea notelor de compensare pe calea prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. este lipsită de orice temei juridic cererea privind recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului la restituirea sumelor compensate cu T.V.A. de rambursat.
Faţă de această soluţie, înregistrarea sumelor respective ca fiind scutite în perioada ianuarie-iulie 2005, în baza art. 18 din Legea 511/2004, s-a constatat de instanţă că este eronată, iar impunerea măsurii de stornare din evidenţele contabile ale S.N.T.F.C. C.F.R. C. SA a soldurilor creditoare negative existente în balanţa de verificare încheiată la data de 31 decembrie 2005, astfel cum aceasta a fost luată prin Dispoziţia nr. 733737 din 27 martie 2000, apare ca legală şi temeinică.
Cât priveşte măsura de diminuare a pierderii fiscale a anului 2004 cu suma de 467.831 lei, provenind din includerea eronată în contul 611 sau 628 a unor cheltuieli de reparaţii la imobilizări corporale, care în opinia organului fiscal, au îmbunătăţit parametrii tehnici iniţiali ai mijloacelor fixe şi care, în fapt, reprezintă modernizări ce trebuiau incluse în valoarea mijlocului fix şi amortizate la Regionala Cluj, instanţa a constatat că reclamanta a făcut contestaţie împotriva acesteia.
Prin decizia nr. 734883 din 18 iuni 2007, autoritatea fiscală a respins contestaţia împotriva măsurii anterior menţionate, reiterând, pe de o parte, cele reţinute în dispoziţia atacată, iar pe de altă parte, că în ceea ce priveşte suma de 42.984 lei, reprezentând facturi neconforme cu O.M.F.P. nr. 989/2002, din totalul sumei de 48.084 lei stabilită de organele de inspecţie fiscală, pentru perioada 01 iulie 2004 - 31 decembrie 2005 ca fiind cheltuieli înregistrate fără a avea la bază documente justificative, contestatoarea nu a anexat la contestaţie documente suplimentare care să vină în sprijinul celor susţinute, anume că Imprimeria Naţională a omis inserarea în subsolul facturilor a menţiunii de conformitate cu O.M.F. nr. 989/2002.
Instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale, investiţiile efectuate la mijloacele fixe, în scopul îmbunătăţirii parametrilor tehnici iniţiali, prin majorarea valorii de intrare a mijlocului fix sunt considerate modernizări ale acestora şi se repartizează pe întreaga lor durată de utilizare.
Curtea a apreciat că nu s-a dovedit o situaţie contrară aceleia reţinute de pârâtă, respectiv aceea că investiţiile efectuate de către reclamanta ar face parte din cheltuielile perioadei curente.
3. Recursul declarat de Societatea Naţională de T.F.C. - C.F.R. C. SA Bucureşti
Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta critică soluţia sub următoarele aspecte:
3.1. Greşita interpretare a dispoziţiilor legale invocate în soluţionarea cererii de restituire nr. 30 din 13 şi 27 noiembrie 2006.
În cuprinsul acestui motiv de recurs recurenta relevă mai multe critici raportându-se la considerentele prin care instanţa şi-a justificat soluţia adoptată.
Astfel, în primul rând recurenta combate teza potrivit căreia dispoziţiile art. 113 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. nu ar putea fi incidente în cauză pentru că sumele în discuţie ar fi fost compensate cu T.V.A. de rambursat iar nu plătite, arătând că orice compensare presupune o plată iar în cauză, plata sumei de 47.761 mii lei nu era datorată, recurenta fiind scutită de la plata obligaţiilor bugetare aferente exerciţiului financiar al anului 2005.
Apoi, pe fondul problemei de drept, recurenta susţine că până la compensarea sumelor în discuţie, comunicată cu adresa nr. 23111 din 10 octombrie 2005 a formulat contestaţie împotriva înştiinţării de plată, iar cu actul nr. 66/a/124 din 14 octombrie 2005 a solicitat restituirea sumelor compensate.
Interpretarea pe care judecătorul fondului a dat-o dispoziţiilor legale aplicabile, mai arată recurenta, conduce la concluzia greşită că deşi datoriile sale către bugetul de stat erau scutite de la data de 2 decembrie 2004, neexistând un plafon aprobat până la data de 7 octombrie 2005, totuşi au putut fi considerate scadente în perioada ianuarie - iulie 2005 şi compensate din oficiu cu T.V.A. de rambursat. Or, această concluzie contravine prevederilor art. 18 din Legea nr. 511/2004 şi O.U.G. nr. 66/2005.
3.2. Ignorarea probelor care demonstrau natura juridică a cheltuielilor în cuantum de 1.428.690 lei aferente înregistrărilor contabile ale Regionalei de T.F.C. Cluj.
La acest punct recurenta afirmă că înscrisurile depuse la dosar justifică înregistrarea cheltuielilor în discuţie în conturile 611 şi 628, suma fiind cheltuită în anii 2004 şi 2005 pentru efectuarea unor lucrări de reparaţii şi îmbunătăţiri în cadrul Programului de reparaţii fonduri fixe şi îmbunătăţiri condiţii de muncă aprobat de conducerea S.N.T.C.F. C.F.R. C. SA.
Cât priveşte aspectul nerespectării normelor instituite prin O.M.F.P. nr. 982/2002, recurenta susţine că acesta a fost abrogat prin O.M.F.P. nr. 2226/2006, aşa încât nu putea fi aplicat în cauză.
În fine, recurenta reiterează şi critica referitoare la nemotivarea în drept de către intimată a deciziei adoptate în soluţionarea contestaţiei administrative, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 181 alin. (3) C. proc. fisc.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă Societatea Naţională de T.F.C. – C.F.R. C. SA Bucureşti a supus controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal refuzul intimatei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a-i restitui suma de 47.761 lei, exprimat prin adresa nr. 74873 din 9 mai 2007, precum şi Decizia nr. 734883 din 8 iunie 2007 prin care acelaşi emitent i-a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 733.737 din 27 martie 2007. Iniţial, cum s-a arătat, cele două petite au făcut obiectul unor acţiuni judiciare distincte, conexate în primul ciclu procesual.
Prima instanţă a reţinut judicios că între modul de soluţionare a cererii de restituire şi partea din Decizia nr. 734883 din 8 iunie 2007 referitoare la măsura stornării din evidenţele contabile ale reclamantei a soldurilor creditoare negative identificate în balanţa de verificare încheiată la data de 31 decembrie 2005, există o legătură indisolubilă, generată de efectele compensărilor efectuate în perioada martie – septembrie 2005, interpretate diferit de către părţile litigante.
Analizând conţinutul raportului de drept material fiscal, prima instanţă a ajuns la o concluzie corectă, şi anume că debitele restante la bugetul de stat au fost compensate în mod legal cu T.V.A. solicitată la rambursare, concluzie pe care a adoptat-o şi instanţa de recurs, însă cu o altă motivare, ce va substitui considerentele fondului.
De asemenea, în privinţa punctului 2 al Deciziei nr. 734883 din 8 iunie 2007, privind diminuarea pierderii fiscale pe anii 2004 şi 2005, atât soluţia cât şi motivarea aferentă sunt legale.
Detaliind problematica supusă examinării şi răspunzând în acelaşi timp la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1 Referitor la dispoziţiile legale incidente în soluţionarea cererii de restituire.
Prin cererea de restituire nr. 30 din 13, 10, 27 noiembrie 2006, înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. 125604 din 30 noiembrie 2006 recurenta-reclamantă a solicitat restituirea sumei de 47.761.564 lei, invocând dispoziţiile art. 113 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc., cu motivarea că a fost plătită ca urmare a aplicării eronate a prevederilor art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005.
În esenţă, contribuabilul a considerat că toate notele de compensare din perioada martie – septembrie 2005, prin care obligaţiile datorate faţă de bugetul general consolidat al statului au fost compensate cu T.V.A. de rambursat, sunt nelegale, întrucât prin prevederile legale menţionate, coroborate cu cele ale H.G. nr. 1149/2005 a operat scutirea sa în limita plafonului maxim de 86.020.000 lei.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că nu pot fi excluse de la beneficiul aplicării art. 113 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. (forma în vigoare la data cererii de restituire): sumele „plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, care au făcut obiectul unei compensări.
După cum bine a arătat recurenta, potrivit art. 112 alin. (1) C. proc. fisc. - actualul art. 116 alin. (1), operaţiunea de compensare presupune stingerea creanţelor administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat (cazul de faţă) sau de restituit de la buget, părţile implicate dobândind reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.
Prin urmare, ca operaţiune juridică, compensarea reprezintă o dublă plată, până la concurenţa sumei celei mai mici, şi de aceea, prin ipoteză, cererea de restituire formulată de recurenta-reclamantă nu putea fi respinsă cu această motivare.
Este însă legală argumentaţia prezentată de fisc în soluţionarea acestei cereri şi expusă succint în adresa nr. 74873 din 9 mai 2007 care încorporează un refuz justificat.
Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 511/2004 legea bugetului de stat pe anul 2005, „în completarea subvenţiilor acordate unor agenţi economici aflaţi sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Economiei şi Comerţului şi Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului se scutesc la plată, în limita unui plafon maxim aprobat, obligaţiile acestora către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj pentru exerciţiul financiar al anului 2005, inclusiv accesoriile acestora, cu excepţia obligaţiilor datorate pentru reţinerile la sursă”.
Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „agenţii economici care beneficiază de prevederile alin. (1), precum şi plafoanele până la care se scutesc obligaţiile se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, după aplicarea prevederilor art. 19 referitoare la autorizarea de către Consiliul Concurenţei a acordării acestor facilităţi fiscale”.
Prevederile alin. (5) al art. 18 din Legea nr. 511/2004, aşa cum a fost acesta completat prin prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 66/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2005, dispun că sumele ce se scutesc la plată nu se compensează cu T.V.A. de rambursat înregistrată de agenţii economici beneficiari, nominalizaţi prin hotărâre a Guvernului.
Prin urmare, potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 511/2004, coroborate cu cele ale art. 14 din O.U.G. nr. 66/2005, sumele ce se scutesc la plată aferente exerciţiului financiar 2005, datorate de către agenţii economici beneficiari, nu se compensează cu T.V.A. de rambursat înregistrată de agenţii economici nominalizaţi prin hotărâre a Guvernului.
Hotărârea de Guvern care a pus în aplicare aceste dispoziţii normative este H.G. nr. 1149/29 septembrie 2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 898/7 octombrie 2005, prin care s-a aprobat lista operatorilor economici aflaţi sub autoritatea Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, care beneficiază de prevederile art. 18 din Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004, recurenta-reclamantă figurând la poziţia nr. 2, cu un plafon maxim de scutire la plată de 86.020.000 lei.
Din succesiunea acestor acte normative rezultă că în perioada 21 martie - 26 septembrie 2005 când au fost întocmite cele cinci note de compensare din oficiu a T.V.A. pentru care recurenta depusese deconturi cu opţiune de rambursare, scutirea de la plata obligaţiilor bugetare restante nu era în vigoare şi, deci, nu există argumente consistente pentru a aprecia că „au fost aplicate eronat prevederile legale” şi, deci, că cererea de restituire a fost greşit soluţionată.
Că este aşa rezultă implicit din prevederile art. 22 din O.U.G. nr. 154/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2005, potrivit cărora „obligaţiile fiscale accesorii ale operatorilor economici prevăzuţi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 511/2004, datorate de la 1 ianuarie 2005 până la intrarea în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol, nestinse prin modalităţile prevăzute de lege, se scutesc la plată”.
De altfel, recurenta însăşi nu a atacat în termen notele de compensare tocmai pentru că, la epoca respectivă, nu i se născuse dreptul de a beneficia de scutirea la plată în discuţie.
Nu în ultimul rând, dată fiind natura de ajutor de stat a scutirii fiscale, ea nu putea opera până la autorizarea sa de către Consiliul Concurenţei, după cum s-a prevăzut expres prin art. 19 din Legea nr. 511/2004, menţionat anterior, acesta fiind un argument suplimentar în combaterea ideii că dreptul recurentei s-a născut chiar de la intrarea în vigoare a Legii nr. 511/2004.
Conchizând în această privinţă, Înalta Curte reţine că atât refuzul de a restitui suma de 47.761.564 lei, cât şi, corelativ, măsurile de stornare din evidenţele contabile ale recurentei a soldurilor creditoare negative existente în balanţa de verificare încheiată la data 31 decembrie 2005, sunt legale.
1.2 Referitor la diminuarea pierderii fiscale cu suma de 1.428.690 lei
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte consideră, la fel ca judecătorul fondului, că intimata a apreciat corespunzător relevanţa stărilor de fapt fiscale prezentate de contribuabil, în acord cu dispoziţiile art. 6 şi 7 C. proc. fisc.
Cheltuielile cu reparaţiile la imobilizările corporale, care îmbunătăţesc parametrii iniţiali ai mijloacelor fixe sunt considerate modernizări ale acestora, conform art. 4 lit. d) din Legea nr. 15/1994 şi art. 24 alin. (3) lit. d) din C. fisc. şi, în consecinţă, ele se repartizează pe întreaga durată de utilizare a mijlocului fix, neavând regimul unor cheltuieli ale perioadei curente.
De altfel, atât în contestaţia administrativă (dosar nr. 3635/2/2007), cât şi în acţiunea judiciară acest petit este abordat foarte sumar şi superficial făcând dificil demersul judecătorului de aflare a adevărului judiciar.
Critica referitoare la aplicarea în timp a prevederilor O.M.F.P. nr. 982/2002 nu este pertinentă, câtă vreme acest act administrativ normativ s-a abrogat abia în 2006, prin O.M.F.P. nr. 2226/2006 iar perioada în care organele fiscale au reţinut incidenţa lui se raporta la intervalul anilor 2004 – 2005.
În fine, nu există temei pentru a susţine că decizia adoptată în soluţionarea contestaţiei administrative nu ar fi motivată.
Din cuprinsul Deciziei nr. 734883 din 8 iunie 2007 rezultă că, practic, intimata şi-a însuşit atât motivele de fapt cât şi cele de drept care au stat la baza Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 733.737 din 27 martie 2007, cu care face corp comun, aşa încât este îndeplinită cerinţa prevăzută la art. 181 alin. (3) C. proc. fisc., actualul art. 211 alin. (3).
2. temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Societatea Naţională de T.F.C. – C.F.R. C. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 4696 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1371/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1459/2012. Contencios → |
|---|
