ICCJ. Decizia nr. 1514/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Curții de Apel Alba Iulia reclamanta SC T.C.T. SRL Hunedoara a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu anularea deciziei de impunere din 03 august 2009, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare în sumă de 282.817 RON contribuție la Fondul de Mediu, suma de 349.920 RON majorări de întârziere; anularea deciziei de soluționare a contestației emisă de pârâtă cu nr. 93/2009 și a raportului de inspecție fiscală nr. RR/2009.
2.Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 98 din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC T.C.T. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și în consecință:
A fost anulată decizia de impunere din 03 august 2009 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare în sumă de 282.817 RON contribuție la Fondul de mediu și suma de 349.920 RON majorări de întârziere, emisă de pârâtă.
Instanța a anulat decizia de soluționare a contestației emisă de pârâtă cu nr. 93/2009 și a respins cererea reclamantei de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. RR/2009 întocmit de pârâtă, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pârâta a întreprins verificări asupra modului în care reclamanta a evidențiat sumele datorate către bugetul Fondului de mediu, în perioada 1 decembrie 2003 - 31 decembrie 2008.
A fost întocmit raportul de inspecție fiscală nr. RR/2009 și decizia de impunere din 03 august 2009.
în urma controlului s-a constatat că societatea a desfășurat activități de colectare și valorificare a deșeurilor metalice reciclabile. A fost stabilită diferența între baza de impunere asupra căreia s-a calculat contribuția la Fondul de mediu stabilită de reclamantă și cea stabilită de organul de control, prin nereținerea la sursă a cotei de 3% din valoarea de achiziție a deșeurilor feroase și neferoase de la furnizorii ce au avut calitatea de colectori sau valorificatori. Organele de control au reținut că societatea avea obligația de a cunoaște dacă furnizorii de deșeuri metalice dețineau sau nu dețineau autorizația de colectare sau valorificare a deșeurilor, fiind stabilită contribuție suplimentară la Fondul de Mediu sub formă de debit și majorări de întârziere.
Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din cota de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase de către deținătorii de astfel de deșeuri, persoane fizice și/sau juridice. Cota se va reține prin stopaj la sursă de către agenții economici colectori și/sau valorificatori, autorizați conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, care vor vira sumele respective la Fondul pentru mediu, conform prevederilor prezentei legi - art. 8 alin. (1) pct. a din Lege.
Sumele prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a)-g) și n) se declară și se plătesc până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea, într-un cont de trezorerie al Fondului pentru mediu. Obligația calculării și vărsării sumelor rezultate din aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a)-g) revine persoanelor fizice și juridice care desfășoară respectivele activități, conform prevederilor art. 9 din Lege.
Instanța de fond a reținut că prin O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu se stabilește că revine Fondului de mediu o cota de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase de către deținătorii de astfel de deșeuri, persoane fizice și/sau juridice. Cota se va reține prin stopaj la sursă de către agenții economici colectori și/sau valorificatori, autorizați conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, republicată, cu modificările ulterioare, care vor vira sumele respective la Fondul pentru mediu conform prevederilor legale.
Conform legislației în domeniul asigurării protecției mediului de către persoanele fizice sau juridice care gestionează deșeuri reciclabile, contribuția la Fondul de mediu este determinată de aplicarea cotei stabilite de lege asupra veniturilor realizate din vânzarea de deșeuri feroase și neferoase, iar cota se reține prin stopaj la sursă de agenții economici colectori sau valorificatori, autorizați conform legii.
Instanța a constatat că legislația în materia supusă judecății nu stabilește obligația pentru agentul economic la valorificarea deșeurilor achiziționate de la persoane fizice și juridice, de a verifica dacă aceste persoane dețin autorizație, iar obligarea la plata contribuției a persoanelor care achiziționează deșeuri de la persoanele ce nu dețin autorizație nu are temei legal, deoarece revine organelor de control obligația de a verifica și constata că se realizează valorificarea de deșeuri de persoane neautorizate.
Se reține că reclamanta a achitat către Fondul de mediu, contribuția pe care aceasta o aprecia ca fiind datorată față de operațiunile comerciale efectuate și potrivit evidențelor sale contabile. De altfel, în cauză a fost efectuat și un raport de expertiză contabilă, fiind verificate documentele justificative întocmite de reclamantă și a înregistrărilor din contabilitate, iar în anexa la lucrarea de expertiză, expertul a evidențiat că o parte din societățile comerciale pentru care Administrația a reținut că nu dețin autorizații de valorificare sunt persoane juridice autorizate, astfel că nu se justifică reținerea contribuției de la reclamantă, fiind depuse acte doveditoare în acest sens.
Instanța a apreciat că în cauza dedusă judecății nu sunt respectate cerințele normelor legale în domeniu, privind impunerea suplimentară a reclamantei cu contribuția datorată Fondului de mediu, constatând întrunite cerințele art. 1, 8, 18 din Legea contenciosului administrativ pentru anularea actelor emise, fiind anulabile doar actele administrative-fiscale și care constituie titluri de creanță fiscală, respectiv decizia de impunere și decizia emisă în soluționarea contestației.
Criticile formale, privind procedura de emitere a actelor, apreciate de reclamantă că viciază actele de impunere fiscale emise de pârâtă sunt nefondate și sub acest aspect nu afectează valabilitatea actelor fiscale atacate în instanța de contencios administrativ și pentru aceste considerente se va respinge cererea reclamantei de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. RR/2009 întocmit de pârâtă.
3. Recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu (A.F.M.), susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru motive ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., respectiv:
- instanța de fond a ignorat prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, republicată, art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, precum și art. 4 și 5 din Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al atribuțiunilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu - potrivit cărora obligația de a calcula, reține, declara și vira contribuția de 3% revine operatorilor economici care desfășoară activități de colectare și/sau valorificare a deșeurilor, prin stopaj la sursă. Prin urmare, intimata era obligată să se asigure că vânzătorii deșeurilor dețineau autorizații valabile (pentru a se putea verifica plata contribuției), în caz contrar obligația de plată revenind reclamantei, în calitate de operator autorizat;
- în mod greșit instanța de fond și-a bazat hotărârea pe raportul de expertiză contabilă, acesta nefiind concludent în privința existenței autorizării societăților furnizoare pentru activitatea de colectare a deșeurilor metalice;
- cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei este disproporționat de mare în raport de complexitatea cauzei de muncă depusă de avocat, astfel că se impune cenzurarea acestora conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele motive:
în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între altele, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
în speță, instanța de fond a apreciat fără a indica temeiurile de drept care au condus-o la această concluzie, că societate reclamantă nu avea obligația de a verifica dacă societățile furnizoare dețin autorizație de colectare deșeuri și, ca atare, nu poate fi obligată la plata contribuției la Fondul pentru mediu, contribuție ce ar fi revenit acestor din urmă societăți.
în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsesc referiri la apărările formulate de Administrația Fondului pentru Mediu în cadrul întâmpinării din 25 martie 2010 cu privire la existența datoriilor la Fondul pentru mediu și nici cu privire la inexistența autorizării unor societăți furnizoare pentru activitatea de colectare deșeuri, nefiind analizate actele depuse cu privire la aceste societăți. în esență, instanța nu s-a pronunțat cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000,art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005 și art. 4 și 5 din Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 care stabilesc obligațiile ce revin colectorilor/valorificatorilor autorizați în condițiile legii, dar și deținătorilor de astfel de deșeuri (care nu sunt colectori/valorificatori autorizați) și cui îi revine obligația reținerii și virării cotei de contribuție în ambele situații.
Pentru considerentele menționate, apreciind că prima instanță a omis să cerceteze fondul cauzei, înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul, casând sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1578/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1489/2012. Contencios → |
|---|
