ICCJ. Decizia nr. 1610/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1610/2012
Dosar nr. 509/59/2010*
Şedinţa publică de la 23 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 29 septembrie 2010, reclamantul A.N.V., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, anularea actului prin care a fost eliberat din funcţia publică de conducere, respectiv ordinul din 24 aprilie 2009 emis de pârât; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului contestat, prin reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere deţinută anterior, respectiv aceea de director executiv adjunct în cadrul Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Arad; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi a primelor, stimulentelor şi celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul coeficientului mediu pe unitate plus coeficientul acordat funcţiilor de conducere şi drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcţia publică de conducere şi până la data de 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, calculat până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosar nr. 509/59/2010, a fost respinsă excepţia lipsei plângerii prealabile şi a fost admisă excepţia tardivităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului A.N.V., ca tardiv formulată.
Excepţia tardivităţii s-a considerat a fi întemeiată întrucât actul administrativ de eliberare din funcţie este unul cu caracter individual şi a fost comunicat reclamantului la data de 24 aprilie 2009, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a împlinit la data de 26 mai 2009 [calculat conform art. 28 din lege raportat la art. 101 alin. (1) C. proc. civ.].
Or, plângerea a fost formulată 4 mai 2010, la aproape un an de la împlinirea termenului, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.”.
Prin decizia nr. 1452 din 10 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul reclamantului A.N.V., fiind casată sentinţa de fond şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.
S-a reţinut că, la baza actului de eliberare din funcţie a reclamantului a stat O.U.G. nr. 37/2009 ce a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curţii Constituţionale, pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, fiind aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, termenul pentru introducerea acţiunii este de 1 an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale or, în speţă, acesta nu s-a împlinit, câtă vreme decizia a fost publicată în monitorul oficial la data de 6 noiembrie 2009, acţiunea fiind înregistrată la 5 mai 2010.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara instanţe, iar în rejudecare pârâta a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate.
Prin Sentinţa civilă nr. 453 din 13 octombrie 2011, Curtea de apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamantului A.N.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale cu precizarea din 20 septembrie 2010.
A dispus anularea Ordinului nr. 452/2009 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct din cadrul Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Arad.
A obligat pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat reclamantul conform ordinului menţionat, începând cu data eliberării din funcţie şi până la data reintegrării, respectiv 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflaţie calculat până la data plăţii efective.
A obligat pârâtul la 46 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instană a reţinut, în esenţă următoarele:
Cu privire la cererea privind constatarea nulităţii ordinului de eliberare din funcţie, s-a constatat că legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul de eliberare din funcţie, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, pe motiv că ordonanţa însăşi este neconstituţională.
Prin urmare, a reţinut instanţa de fond că cererea de anulare a acestui ordin este întemeiată, întrucât o menţinere a unor acte administrative emise în baza unui act normativ declarat neconstituţional ar pune în discuţie supremaţia Constituţiei şi ar permite prelungirea nelegală a unui comportament abuziv al autorităţii publice emitente. De vreme ce a fost declarat neconstituţional actul normativ care a constituit temeiul actului administrativ contestat, nu mai există nici un temei pentru a se reţine că actul acesta ar fi emis cu respectarea supremaţiei Constituţiei.
În ceea ce priveşte cererea de reintegrare în funcţie, instanţa de fond a reţinut că aceasta a rămas fără obiect întrucât, anexat precizării, reclamantul a depus la dosar Ordinul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 906/2010, potrivit căruia, începând cu aceeaşi dată, este reintegrat în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct, domeniul de dezvoltare rurală în cadrul Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Arad, funcţie identică cu cea din care reclamantul a fost eliberat prin Ordinul contestat nr. 452/2009.
Referitor la cererea privind plata salariilor şi celelalte drepturi aferente de ar fi beneficiat reclamantul pe perioada eliberării din funcţie, curtea de apel a constatat că potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul şi, în consecinţă, va obliga pârâtul la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale cuvenite, a indemnizaţiei de conducere şi a sporurilor cuvenite de la data eliberării din funcţia de director coordonator şi până la reintegrarea acestuia în funcţia corespunzătoare, ce a avut loc la data de 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflaţie calculat până la data plăţii efective.
Sub acest aspect, s-a constatat că formularea cererii în sensul solicitării diferenţei între drepturile de care reclamantul a beneficiat în perioada eliberării din funcţie, şi drepturile băneşti aferente funcţiei de care a fost privat în mod nelegal, este lipsită de relevanţă întrucât, pe de-o parte, reclamantul nu făcut dovada plăţii drepturilor salariale şi a calităţii în care le-a încasat în această perioadă, iar în cazul în care a ocupat o funcţie inferioară în cadrul aceleiaşi autorităţi, în mod evident, va beneficia doar de plata diferenţelor corespunzătoare, constând în salariile şi celelalte drepturi băneşti la care era îndreptăţit conform funcţiei de conducere. Pe de altă parte, pe baza dispoziţiilor hotărârii definitive şi executorii, sumele datorate vor fi stabilite cu ocazia executării, iar în situaţia executării silite se procedează la cuantificarea şi actualizarea sumelor, conform dispoziţiilor de drept comun, respectiv, art. 3712 C. proc. civ.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantului în temeiul art. 274 C. proc. civ, instanţa de fond a constatat că acesta nu a dovedit în cauză efectuarea altor cheltuieli, cu excepţia taxei de timbru şi a timbrului judiciar, cu privire la care va dispune restituirea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul A.N.V. şi pârâtul Ministerul Agrioculturii şi Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. Recurentul-reclamant A.N.V. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., fără a le dezvolta separat, solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii şi a capătului 4 din cererea introductivă, respectiv obligarea părâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă situaţia, potrivit căreia, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor morale solicitate, în cuantum de 50.000 RON. Consideră că era îndreptăţit la primirea acestor daune, având în vedere caracterul abuziv al măsurii destituirii din funcţie, precum şi prin prisma faptului că era o persoană cunoscută în municipiul Arad, fiind pus în imposibilitatea de a-şi mai exercita profesia, fiindu-i lezate demnitatea şi imaginea în comunitatea locală.
2. Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora solicită modificarea în tot a sentinţei recurate şi pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea de recurs, ministerul recurent aduce următoarele critici sentinţei atacate:
- În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, încălcând termenul imperativ de 6 luni prevpzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, care, în cazul reclamantului a început să curgă de la data 24 mai 2009, când a expirat perioada de preaviz de 30 de zile stabilită prin Ordinul nr. 452/2009.
- În mod greşit, instanţa de fond a anulat ordinul prin care reclamantul a fost destituit din funcţia prublică de conducere, având în vedere că acesta a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, iar în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 414/2010, reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică de conducere, începând cu data de 2 iulie 2010
- Soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data eliberării din funcţie şi până la data reintegrării, încalcă principiul neretrocativităţii legii, consacrat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia daunele pot fi acordate doar de la data introducerii acţiunii. Afirmă recurentul că, în tot cursul intervalului de timp aferent sumei pretinse, reclamantul a beneficiat de remuneraţie salarială pentru munca prestată, în conformitate cu funcţia publică de execuţie pe care a exercitat-o.
- Hotărârea instanţei de fond nu este motivată, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Analizând recursurile formulate, prin prisma criticilor dezvoltate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A.N.V. este nefondat, iar recursul pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale este întemeiat, în parte, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A.N.V.
Critica adusă de recurentul-reclamant hotărârii atacate constă în aceea că, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat acordarea de daune morale, în cuantum de 50.000 RON.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deşi în acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat prin capătul patru al cererii de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 RON, ulterior, prin precizarea la acţiune depusă la termenul din 20 septembrie 2010, în faţa Curţii de Apel Timişoara, în primul ciclu procesual, reclamantul nu a înţeles să menţină şi acest capăt de cerere, solicitând obligarea autorităţii numai la plata despăgubirilor materiale.
În acest context, judecătorul fondului, corect procedural, a soluţionat cauza în limitele învestirii instanţei de judecată, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Prin urmare, reclamantul a fost cel care a stabilit cadrul procesual în care a înţeles să se judece în contradictoriu cu ministerul pârât, instanţa de fond neputând să depăşească limitele demersului judiciar dedus judecăţii, în caz contrar, riscând a pronunţa o hotărâre judecătorească nelegală.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantului A.N.V. este nefondat şi va fi respins ca atare.
2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
a. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului, Înalta Curte constată că această critică excede cadrului procesual dedus judecăţii Curţii de Apel Timişoara, în rejudecare, după casarea primei sentinţe de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal (decizia nr. 1452 din 10 martie 2011).
Astfel, prin decizia de casare, s-a stabilit că acţiunea formulată de reclamant se întemeiază pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind respectat termenul de 1 an prevăzut de alin. (4) al acestui articol, termen de excepţie faţă de cele stabilite de art. 7 şi art. 11 din aceeaşi lege, raportat la data de publicării Deciziei nr. 1257/2009 a Curţii Consituţionale în Monitorul Oficial al României nr. 758/06.01.2009.
Prin urmare, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Timişoara, cu ocazia rejudecării, a soluţionat în fond cauza, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., iar în această fază procesuală nu a mai fost invocată nicio excepţie de către autoritatea pârâtă, asupra căreia instanţa să fie învestită să se pronunţe.
În concluzie, această critică este vădit nefondată şi nu poate fi primită ca motiv de modificare a sentinţei recurate.
b. A doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluţia de anulare a Ordinului nr. 452/2009 privind eliberarea din funcţia publică de conducere a reclamantului.
Susţinerile recurentului-pârât, în sensul că acest ordin a fost emis cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment şi că reclamatul a fost repus în funcţia deţinută după declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009 nu pot conduce la concluzia că soluţia primei instanţe este nelegală.
Într-adevăr, având în vedere că actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau aplicarea în concret a legii, deci în baza şi în limitele legii, rezultă că instanţa trebuie să-şi limiteze verificarea conformităţii actului administrativ cu legea, raportându-se la data emiterii sau adoptării actului administrativ.
Art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările şi modificările ulterioare, au instituit, însă, o soluţie juridică nouă, de natură să lipsească de efecte juridice un act administrativ care a fost dat în baza unei ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţă care au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Cu alte cuvinte, un act administrativ care a fost dat în baza unei ordonanţe sau dispoziţie dintr-o ordonanţă declarată ulterior neconstituţională, poate fi lipsit de efectele sale, dacă este atacat în termenele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004, cum s-a procedat, de altfel, în cauza de faţă.
Mai mult, în considerentele Deciziei nr. 414/2010, Curtea Constituţională, antamând situaţia creată ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 37/2009, a menţionat în mod expres că: „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (...)”.
Pe de altă parte, faptul că reclamantul a fost reintegrat pe funcţia publică de conducere deţinută anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009, în mod voluntar, de către ministreul pârât, nu echivalează cu ştergerea efectelor juridice produse de ordinul de eliberare din funcţie până la momentul reintegrării.
Prin urmare, şi această critică de nelegalitate adusă sentinţei atacate este nefondată.
c. Motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii nu poate fi primit, în contextul în care, instanţa de fond a adus argumente de fapt şi de drept pentru soluţia dată fiecărui capăt de cerere al acţiunii reclamantului, răspunzând astfel şi apărărilor formulate de autoritatea pârâtă.
De altfel, judecătorul nu este ţinut să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficient ca din raţionamentul său juridic să rezulte, în mod clar, convingerea sa că soluţia pronunţată este în acord cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi dispoziţiile legale aplicabile acesteia.
d. Motivul de recurs formulat în legătură cu soluţia de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri este întemeiat.
Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat reclamantul conform ordinului menţionat, începând cu data eliberării din funcţie şi până la data reintegrării, respectiv 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, calculat până la data plăţii efective.
A reţinut instanţa că, formularea cererii de către reclamant în sensul acordării diferenţei dintre drepturile de care a beneficiat pe perioada de la eliberarea din funcţie şi până la reintegrare şi drepturile de care ar fi beneficiat dacă era menţinut în funcţie, nu are relevanţă, deoarece aceasta reprezintă o chestiune ce ţine de executarea hotărârii.
În primul rând, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut de către reclamant prin acţiune, astfel cum a fost precizată la data de 20 septembrie 2010. Astfel, deşi reclamantul a solicitat acordarea diferenţelor dintre drepturile băneşti ce i s-a fi cuvenit în calitate de director executiv adjunct şi drepturile băneşti obţinute după eliberarea din funcţie, instanţa de fond a acordat drepturile băneşti în integralitatea lor (salarii şi alte drepturi băneşti), nesocotind astfel, situaţia de fapt existentă în cauză şi netăgăduită de părţi.
Motivarea instanţei că întinderea drepturilor băneşti va fi stabilită cu ocazia executării este reală doar în ceea ce priveşte cuantumul concret al sumei de bani pe care reclamantul urmează să o primească. Or, atunci când se stabileşte întinderea despăgubirilor, instanţa este obligată să indice în concret, perioada pentru care acestea se acordă şi modul în care urmează a fi calculată.
Având în vedere că din susţinerile, atât ale reclamantului, cât şi ale autorităţii pârâte, rezultă că reclamantul A.N.V., de la momentul eliberării din funcţia publică de conducere prin Ordinul nr. 452/2009 şi data reintegrării pe această funcţie, respectiv 2 iulie 2010, a obţinut venituri salariale pentru funcţia pe care a ocupat-o în această perioadă, Înalta Curte constată că, în mod legal, acesta trebuia să fie despăgubit doar pentru diferenţa existentă între drepturile băneşti pe care le încasa anterior eliberării din fucnţie şi cele obţinute pe perioada următoare, până la reintegrare.
Din această perspectivă, motivul de recurs formulat de recurentul-pârât este întemeiat, iar instanţa de fond a dat o soluţie nelegală acestui capăt de cerere.
În concluzie, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei recurate, în sensul obligării pârâtului la plata unor despăgubiri egale cu diferenţa dintre drepturile băneşti care i s-ar fi cuvenit şi drepturile băneşti de care a beneficiat de la data eliberării din funcţia de conducere şi până la data reintegării efective. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V., împotriva sentinţei civile nr. 453 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu diferenţa dintre drepturile băneşti care i s-ar fi cuvenit şi drepturile băneşti de care a beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcţia de conducere şi până la data reintegrării efective.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2714/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1/2012. Contencios → |
|---|
