ICCJ. Decizia nr. 170/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 170/2012
Dosar nr. 885/45/2010
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. 885/45 din 30 decembrie 2010, reclamantul L.M. a chemat în judecată pârâta D.G.I.P.I. Bucureşti pentru a fi obligată la plata salariilor compensatorii prev. de art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. 38/2003, actualizate, în sumă de 109.616 lei, precum şi a diferenţelor pe care le-a achitat în plus la plata ratelor aferente creditului pe care l-a perfectat cu V., prin imposibilitatea rambursării în avans, la data de 1 aprilie 2010, a dobânzii legale şi a ratei inflaţiei, până la achitarea sumei în litigiu.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost trecut în rezervă prin Ordinul M.A.I., începând cu 1 aprilie 2010, cu drept de pensie serviciu stabilit prin decizia Casei de Pensii a M.A.I. nr. 158678 din 11 august 2010, însă deşi a solicitat plata despăgubirilor băneşti prev. de art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. 38/2003, recunoscute ca datorate de pârâtă prin adresa sa din 6 octombrie 2010, acestea nu i-au fost achitate, motivându-se lipsa alocaţiilor bugetare.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a acestei direcţii, întrucât nu dispune de personalitate juridică, astfel că nu poate sta în judecată în nume propriu în cauză, precum şi excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel în soluţionarea cauzei, competenţa revenind Tribunalului Iaşi, ssecţia civilă, întrucât obiectul acţiunii îl constituie plata unor drepturi băneşti.
În ce priveşte fondul cauzei, prin precizările formulate, pârâta a invocat criterii obiective, respectiv lipsa fondurilor bugetare.
Prin sentinţa nr. 101 din 14 martie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile privind necompetenţa materială a instanţei şi calitatea procesuală pasivă a D.G.I.P.I.
A admis, în parte, acţiunea reclamantului L.M. în contradictoriu cu pârâta D.G.I.P.I. Bucureşti obligând această autoritate să plătească reclamantului dobânda legală şi rata inflaţiei, calculată pentru suma de 109,616 lei, în intervalul cuprins între 1 aprilie 2010 - 18 februarie 2011.
A constatat ca rămas fără obiect capătul de acţiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 109.616 lei.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, Curtea a constatat că această excepţie este neîntemeiată având în vedere recunoaşterea capacităţii administrative privind plata drepturilor băneşti solicitate prin acţiune a acestei autorităţi, în calitatea sa de „ordonator terţiar de credite";.
Şi în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţei, Curtea a reţinut că dat fiind faptul că drepturile băneşti în litigiu îşi au izvorul într-un raport de serviciu, pe care reclamantul l-a avut cu pârâta în cauză, ca unitate de rang central, şi întrucât cenzura litigiilor decurgând din derularea raporturilor de serviciu perfectate conform O.G. 38/2003 şi Legii nr. 330/2009 revine instanţei de contencios administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine curţii de apel, ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ în raport cu rangul central al organului administrativ pârât, şi prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat rămas fără obiect capătul principal de acţiune, vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 109.616 lei, cu titlu salarii compensatorii, urmând a obliga pârâta doar la plata dobânzii legale şi a ratei de inflaţie, pentru intervalul cuprins între 1 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, cu titlu de daune interese prev. de art. 1088 C. civ. coroborat cu art. 18 Legea contenciosului administrativ, având ca finalitate desdăunarea reclamantului pentru lipsa de folosinţă a sumei în litigiu în intervalul sus menţionat.
Cât priveşte capătul de acţiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro, Curtea a dispus respingerea lui, conduita privată a reclamantului constând în contractarea unui credit bancar, în mai 2007, neavând vreo legătură cu obligaţia de plată a sumei în litigiu de pârâtă, cu atât mai mult cu cât chiar şi în ipoteza achitării de pârâtă a acesteia la scadenţa din 1 aprilie 2010, nu exista vreo certitudine privind opţiunea reclamantului de achitare în avans a creditului respectiv, cum se pretinde prin acţiune.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul L.M. şi pârâta D.G.I.P.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
l.I. Recursul declarat de L.M.
Prin criticile formulate reclamantul a susţinut că instanţa, în mod greşit, a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între obligaţiile legale de plată ce reveneau pârâtei şi sumele de bani pe care le-a achitat intituţiei bancare cu titlu de diferenţă în plus la ratele aferente creditului, pentru perioada cât pârâta a întârziat executarea obligaţiei de plată.
A arătat că este evident faptul că sumele de care a fost privat începând cu data scadenţei acestora aveau destinaţia acoperirii crditului bancar contractat în anul 2007. Numai aceste sume puteau acoperi îndestulător obligaţia de plată către bancă şi l-ar fi scutit de dobânzi ori comisioane suplimentare pe care banca i Ie-a aplicat şi încasat în acest interval.
A precizat că destinaţia sumelor ce i se cuveneau reprezenta plata anticipată a creditului contractat cu instituţia bancară. Neexecutarea obligaţiei legale de plată a pârâtei a dus la imposibilitatea rambursării creditului, fapt ce a determinat suportarea plăţii suplimentare de 1849,74 euro.
2.2. Recursul declarat de pârâta D.G.I.P.I.
Prin motivele de recurs pârâta a criticat sentinţa atacată atât sub aspectul necompetenţei materiale a instanţei care a soluţionat litigiul, motivat de împrejurarea că reclamantul a avut calitatea de poliţist, între acesta şi instituţie existând un raport de muncă atipic, căruia i se aplică, ca drept comun, dispoziţiile din dreptul muncii referitoare la protecţia socială, drepturi băneşti.
Ca atare litigiul izvorât ca urmare a neplăţii drepturilor băneşti ce fac obiectul acţiunii de referinţă se circumscrie jurisdicţiei muncii, soluţia care se impune fiind aceea privind competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului. Prevederile legale invocate se aplică, cu titlu de drept comun, şi acelor raporturi de muncă reglementate prin legi speciale, cu atât mai mult cu cât art. 3 teza I din Legea nr. 168/1999 prevede faptul că acele conflicte dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, sunt conflicte de muncă.
Cu privire la obligarea pârâtei D.G.I.P.I. la plata, către reclamant, a dobânzii legale şi a ratei inflaţiei, calculată pentru suma de 109616 lei. În perioada 01 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, a învederat că, în conformitate cu art. 36 alin. (3) din Anexa nr. IV la Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi art. 52 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, acordarea drepturilor băneşti reglementate prin prezenta lege se va face în limita fondurilor bugetare aprobate anual instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, respectiv plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar - contabil în limita fondurilor disponibile.
În acest context, având în vedere că prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, ţinând seama de faptul că instituţia a adus la cunoştinţa reclamantului, prin adresa din 06 octombrie 2010, faptul că plata drepturilor datorate nu a putut fi realizată din cauza nealocării fondurilor necesare în bugetul instituţiei, recurenta a apreciat că instanţa de fond a dispus, în mod neîntemeiat, sancţionarea pârâtei, prin obligarea acesteia la plata către reclamant a dobânzii legale. În plus, plata dobânzii legale pentru suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani rezultată din actualizarea drepturilor datorate cu indicele de inflaţie, raportat la art. 5 şi 968 C. civ., ar contraveni prevederilor legale, întrucât nu pot fi acordate două modalităţi de acoperire integrală a prejudiciului (dobândă legală şi actualizare cu indicele de inflaţie), deoarece aceasta ar determina o îmbogăţire fără justă cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile constată următoarele:
Relativ la recursul reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondat, apreciind că prima instanţă, în mod corect a procedat la respingerea capătului de acţiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro.
Conduita privată a reclamantului constând în contractarea unui credit bancar, în mai 2007, nu are vreo legătură cu obligaţia de plată a sumei în litigiu de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât chiar şi în ipoteza achitării sumei la scadenţa din 1 aprilie 2010, nu exista vreo certitudine privind opţiunea reclamantului de achitare în avans a creditului respectiv, cum se pretinde prin acţiune.
Reclamantul nu a făcut dovada plăţii unor eventuale sume suplimentare la creditul solicitat şi nici a legăturii de cauzalitate între posibila plată a acestora şi neachitarea salariilor compensatorii prev. de art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. 38/2003.
Cu privire la recursul declarat de D.G.I.P.I.
Motivul de recurs privind încălcarea normelor de competenţă de către prima instanţă este nefondat.
Drepturile băneşti în litigiu îşi au izvorul într-un raport de serviciu pe care reclamantul l-a avut cu pârâta în cauză, ca unitate cu rang central, şi întrucât cenzura litigiilor decurgând din derularea raporturilor de serviciu perfectate conform Legii nr. 360/2002 şi O.G.nr. 38/2003, având în vedere calitatea de funcţionar public cu statut special al reclamantului precum şi prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că prima instanţă, respectiv Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios adminsitrativ şi fiscal a fost competentă material să soluţioneze prezentul litigiu, astfel că motivul de recurs vizând necompetenţa acestei instanţei este nefondat.
Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs privind acordarea dobânzilor legale, ţinând cont de următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare la data promovării acţiunii şi a pronunţării instanţei de fond, „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală";.
În ipoteza neplăţii la încetarea raporturilor de serviciu, a sumei prevăzute cu titlu de ajutor, conform art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, actul normativ nu conţine nicio dispoziţie referitoare la obligarea autorităţii de a plăti o dobândă, eventual dobândă legală.
Art. 2 din O.G. nr. 9/2000 condiţionează obligaţia plăţii dobânzii legale de existenţa unei prevederi legale în acest sens ori a unor prevederi contractuale.
Totodată dispoziţiile art. 1088 C. civ. se referă la neexecutarea unei obligaţii contractuale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru a exista obligaţia plăţii dobânzii legale în cazul altor raporturi juridice, este imperativ necesar ca aceasta să fie cuprinsă expres într-un text legal.
Or, O.G. nr. 38/2003 nu conţine astfel de prevederi referitoare la dobânda aplicabilă în cazul neplăţii la termen a unei obligaţii băneşti, de unde rezultă împrejurarea că aceasta nu poate fi plătită de „angajator"; şi nici acordată de instanţa de judecată.
În plus, plata dobânzii legale pentru suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani rezultată din actualizarea drepturilor datorate cu indicele de inflaţie, raportat la art. 5 şi 968 C. civ., ar contraveni prevederilor legale, întrucât nu pot fi acordate două modalităţi de acoperire integrală a prejudiciului (dobândă legală şi actualizare cu indicele de inflaţie), deoarece aceasta ar determina o îmbogăţire fără justă cauză.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va fi admis recursul autorităţii cu consecinţa modificării, în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.M. împotriva sentinţei nr. 101 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de D.G.I.P.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică, în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea privind plata dobânzii legale.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1593/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 171/2012. Contencios → |
|---|
