ICCJ. Decizia nr. 171/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 171/2012
Dosar nr. 1446/2011
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
l. Cererea de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, S.C.A.F., la data de 09 februarie 2010 sub nr. 7064/303/2010, reclamanţii B.E., H.L., L.M., O.C. si V.N. au chemat în judecată pe pârâţii M.A.I. si I.G.P.F., solicitând instanţei obligarea primului pârât ca în calitate de ordonator principal de credite, să aloce sumele necesare acordării ajutoarelor băneşti la care au dreptul, ca urmare a încetării raporturilor de serviciu cu drept de pensie şi obligarea celui de-al doilea pârât să plătească ajutoarele la care au dreptul, conform art. 27 din O.G. nr. 38/2003, actualizate cu rata de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii, şi dobânda legală.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au avut calitatea de funcţionari publici cu statut special conform Legii nr. 360/2002 în cadrul I.G.P.F., iar la momentul încetării raportului de serviciu cu drept de pensie aveau dreptul la plata unor ajutoare calculate în funcţie de vechimea efectivă ca militar/poliţist a fiecăruia, stabilite în raport cu salariul de baza net avut în luna schimbării poziţiei de activitate. Reclamanţii au menţionat şi faptul că s-au adresat în scris inspectorului general al I.G.P.F., iar prin adresa de răspuns din 24 septembrie 2009 le-a comunicat faptul că plata ajutoarelor este condiţionată de aprobarea şi deschiderea creditelor bugetare aferente, de către eşalonul superior M.A.I.
În drept au fost invocate prevederile O.G. nr. 38/2003 şi art. 1084 si 1088 C. civ.
Pârâtul I.G.P.F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetentei materiale faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007 şi art. 7 din O.U.G. nr. 104/2001, excepţia lipsei de obiect întrucât până la data formulării întâmpinării au fost achitate câte 2 transe de plată pentru fiecare reclamant, iar pe fond a solicitat respingerea cererii întrucât niciodată nu a fost pusă în discuţie problema neplăţii sumelor, însă aceasta depinde de fondurile existente.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P. pentru a fi obligat la alocarea fondurilor bugetare necesare.
Pârâtul M.A.I. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât atribuţiile privind stabilirea şi plata drepturilor băneşti de care beneficiază fiecare poliţist sunt de competenţa exclusivă a şefului I.G.P.F., iar pe fond a menţionat că la nivelul ordonatorului principal de credite s-au luat în evidenţă sumele necesare privind acordarea ajutoarelor cuvenite poliţiştilor pentru a fi alocate după aprobarea bugetului M.A.I.
Prin sentinţa civilă nr. 1988 din 17 Iunie 2010 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, S.C.A.F., în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1446/2/2011 pe rolul acestei instanţe.
În cadrul acestui dosar, reclamanţii B.E., H.L., L.M., O.C., V.N. au formulat o nouă cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că la data judecării prezentei cauze, au primit în totalitate sumele cuvenite cu titlu de ajutoare calculate potrivit prevederilor art. 27 din Ordonanţei nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi al poliţiştilor motiv pentru care au arătat că cererea principală a rămas fără obiect.
Totodată, datorită întârzierii în onorarea acestei obligaţii, au solicitat admiterea cererii subsidiare referitoare la acordarea pentru fiecare dintre reclamanţi, a unei sume reprezentând rata inflaţiei aplicată începând cu data naşterii dreptului de a primi ajutoare şi data plăţii fiecărei tranşe de bani.
Chematul în garanţie M.F.P. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie a M.F.P., formulată de pârâtul M.A.I. – I.G.P.F., prin care a solicitat că, în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor B.E., H.L., L.M., O.C. şi V.N., instanţa să dispună ca M.F.P. să aloce fondurile bugetare necesare a fi plătite în totalitate reclamanţilor, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrative şi fiscal, prin sentinţa nr. 2426 din 28 martie 2011 a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamanţii B.E., H.L., L.M.O.C. şi V.N. în contradictoriu cu pârâţii M.A.I., I.G.P.F.
A respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.AI. şi a chematului în garanţie M.F.P.
A obligat pârâtul I.G.P.F. să plătească fiecărui reclamant sumele aferente actualizării cu indicele de inflaţie a debitelor achitate, pe perioada cuprinsă între data încetării raportului de serviciu şi data plăţii debitului principal, precum şi dobânda legală aferentă sumelor plătite, calculată pe aceeaşi perioadă.
A obligat pârâtul M.A.I. să aloce aceste fonduri către pârâtul I.G.P.F.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtul M.A.I. în contradictoriu cu chematul în garanţie M.F.P. şi a obligate această autoritate să facă demersurile legale pentru alocarea acestor fonduri în bugetul M.A.I.
A respins ca rămasă fără obiect cererea privind achitarea debitelor principale.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamanţii au avut calitatea de funcţionari publici cu statut special, conform Legii nr. 360/2002, în cadrul I.G.P.F., iar la momentul încetării raportului de serviciu cu drept de pensie aveau dreptul la plata unor ajutoare calculate, în funcţie de vechimea efectivă ca militar/poliţist a fiecăruia, stabilite în raport cu salariul de baza net avut în luna schimbării poziţiei de activitate. Reclamanţii au menţionat şi faptul că s-au adresat în scris inspectorului general al I.G.P.F., iar prin adresa de răspuns din 24 septembrie 2009 s-a invocat faptul că plata ajutoarelor este condiţionată de aprobarea şi deschiderea creditelor bugetare aferente de către eşalonul superior M.A.I.
Ulterior, până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, au fost achitate drepturile cuvenite potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, în mod eşalonat, fără însă a fi respectat principiul achitării integrale a acestor drepturi şi la data scadenţei acestora-respectiv data emiterii deciziilor de pensionare, când au încetat în fapt şi în drept raporturile de serviciu ale reclamanţilor, considerente în raport de care se impune obligarea pârâtului I.G.P.F. la plata atât a contravalorii actualizării acestor sume în funcţie de indicele de inflaţie precum şi a dobânzilor legale aferente debitului principal-cuvenite cu titlu de beneficiu nerealizat, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă a acestor drepturi băneşti-soluţie care respectă practica judiciară în materie şi principiul reparării integrale a prejudiciului suferit.
De asemenea Curtea a dispus ca atât actualizarea cu indicele de inflaţie, cât şi dobânda legală să fie calculate începând cu data încetării raportului de serviciu pentru fiecare dintre reclamanţi-data emiterii deciziilor de pensionare - şi până la data plăţii integrale şi efective a acestor drepturi, pârâtul I.G.P.F. fiind de drept în întârziere începând cu această dată, potrivit disp. art. 27 din OG nr. 38/2003.
Prin urmare Curtea a admis în parte acţiunea în sensul că a obligat pârâtul I.G.P.F. să plătească fiecărui reclamant sumele aferente actualizării cu indicele de inflaţie a debitelor achitate, pe perioada cuprinsă între data încetării raportului de serviciu şi data plăţii debitului principal, precum şi dobânda legală aferentă sumelor plătite, calculată pe aceeaşi perioadă.
A respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.I., precum şi a chematului în garanţie M.F.P., având în vedere că pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite în raport cu reclamanţii, având obligaţia alocării fondurilor băneşti necesare pentru plata la termen a acestora, conform art. 27 din O.G. nr. 38/2003, iar chematul în garanţie având obligaţia potrivit Legii nr. 500/2002 şi O.G. nr. 22/2002 să vireze fondurile necesare achitării drepturilor stabilite în favoarea reclamanţilor prin titlurile executorii şi să întocmească proiectul de lege privind rectificarea bugetului de stat în acest scop.
Având în vedere că debitul principal a fost achitat în mod eşalonat pe durata cauzei, Curtea a respins capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.A.I. şi I.G.P.F. precum şi chematul în garanţie M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de M.A.I.
Prin recursul său M.A.I. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport cu împrejurarea că I.G.P.F. este ordonator secundar de credite şi că atribuţiile privind stabilirea şi plata drepturilor băneşti sunt în competenţa I.G.P.F.
A criticat sentinţa şi sub aspectul obligării pârâţilor la plata dobânzii legale, susţinând că nu există temei legal care să permită achitarea de către instituţie a acesteia, având în vedere că, în raport cu prevederile art. 5 şi 968 C. civ., plata unei dobânzi ar contraveni prevederilor legale.
A susţinut că dobânda legală este reglementată de O.G. nr. 9/2000 cu modificările aduse prin Legea nr. 356/2002 şi că nu are aplicabilitate în cauză.
Recursul declarat de I.G.F.
Acest recurent a criticat hotărârea atacată atât sub aspectul momentului de la care reclamanţii erau îndreptăţiţi să primească suma de bani solicitată, actualizată cu indicele de inflaţie, susţinând că în legislaţia aplicabilă nu este stabilit un termen de exigibilitate al acestor creanţe şi nici nu sunt îndeplinite condiţiile punerii în întârziere, cât şi sub aspectul aplicării dobânzii legale, apreciind că a fost greşit stabilită, pentru motivul că art. 1 din O.G. nr. 9/2000 se aplică doar unor raporturi contractuale.
Recursul M.F.P.
Motivele de recurs, M.F.P. a arătat în esenţă că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi.
A susţinut că că pretenţiile reclamanţilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, reprezintă drepturi de personal salariale care nu pot fi plătite decâât de către angajator.
M.F.P. nu este şi nu a fost ordonator principal de credite pentru reclamanţi, ci M.A.I., instituţie cu personalitate juridică şi buget propriu, care are calitatea de ordonator principal de credite iar I.G.P.F., calitatea de ordonator secundar de credite.
A invocat prevederile Legii nr. 500/2002 şi O.G. 22/2002.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul M.F.P.
Înalta Curte va primi critica formulată de pârâtul M.F.P., referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina acestui minister a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros"; şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că M.E.F. nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).
În consecinţă, M.F.P. are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, M.F.P. nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată/'.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există nici un temei legal sau convenţional pentru obligarea M.F.P. la plata sumelor acordate, care reprezintă drepturi salariale, deoarece nu există raporturi juridice de muncă între acest minister şi reclamanţi.
În consecinţă, Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanţie a M.F.P. este neîntemeiată, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Relativ la recursurile pârâţilor M.A.I. şi I.G.P.F.
Înalta Curte constată că motivul de recurs privitor la lipsa calităţii procesuale pasive a M.A.I. este neîntemeiat, având în vedere că pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite în raport cu reclamanţii, cu obligaţia corelativă a alocării fondurilor necesare pentru plata la termen a acestora conform art. 27 din O.G. nr. 38/2003.
Deasemenea înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de recurs privitor la actualizarea cu indicele de inflaţie începând cu data încetării raportului de serviciu, sub aspectul momentului exigibilităţii creanţei.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 38/2003 ";(1) La încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, poliţiştii beneficiază pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual în cadrul M.A.N., M.I., S.R.I., S.I.E., S.P.P., Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi în structurile militare ale M.J., de un ajutor stabilit în raport cu salariul de bază net avut în luna schimbării poziţiei de activitate, (..)";
Rezultă aşadar, că în mod corect prima instanţă a obligat pârâţii M.A.I. şi I.G.P.F. la actualizarea cu indicele de inflaţie începând cu data încetării raportului de serviciu, întrucât momentul exigibilităţii creanţei este în mod explicit şi imperativ reglementat de dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 38/2003.
În fine, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs privind acordarea dobânzilor legale, ţinând cont de următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare la data promovării acţiunii şi a pronunţării instanţei de fond, „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală";.
În ipoteza neplăţii la încetarea raporturilor de serviciu, a sumei prevăzute cu titlu de ajutor, conform art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, actul normativ nu conţine nicio dispoziţie referitoare la obligarea autorităţii de a plăti o dobândă, eventual dobândă legală.
Art. 2 din O.G. nr. 9/2000 condiţionează obligaţia plăţii dobânzii legale de existenţa unei prevederi legale în acest sens ori a unor prevederi contractuale.
Totodată dispoziţiile art. 1088 C. civ. se referă la neexecutarea unei obligaţii contractuale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru a exista obligaţia plăţii dobânzii legale în cazul altor raporturi juridice, este imperativ necesar ca aceasta să fie cuprinsă expres într-un text legal.
Or, O.G. nr. 38/2003 nu conţine astfel de prevederi referitoare la dobânda aplicabilă în cazul neplăţii la termen a unei obligaţii băneşti, de unde rezultă împrejurarea că aceasta nu poate fi plătită de „angajator"; şi nici acordată de instanţa de judecată.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursurile vor fi admise, cu consecinţa modificării sentinţei recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale şi a cererii de chemare în garanţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de M.A.I., I.G.P.F. şi M.F.P. împotriva sentinţei nr. 2426 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea privind plata dobânzii legale şi cererea de chemare în garanţie.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 170/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 1726/2012. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
